Credința – puternică încredințare în lucruri ce nu se văd

„Și credința este [...] o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.”
- (Evrei 11:1) -

Omul – de prea multe ori este predispus la necredință tocmai din faptul că nu poate pipăi ca Toma coasta Domnului. Refuzăm să avem credință pentru că nu vedem anumite lucruri, în ciuda faptului că le vedem rezultatele. Cred că păcatul ne-a întunecat atît de mult mintea și sufletele încît uneori de este aproape imposibil să credem lucruri pe care nu le vedem, cum ar fi străzi de aur în ceruri sau un Miel înjunghiat, pe Fiul, pe Tatăl și pe Duhul Sfînt dominînd atmosfera cerească.

A doua parte a versetului din Evrei 11:1 spune cu alte cuvinte că a te încrede doar în lucrurile care se pot vedea și pipăi este de fapt necredință. Sau invers spus, credința este acea încredere de nezguduit în lucruri invizibile.

Se spune că un bătrînel respectabil participa la o ședința, unde, printre altele, cineva spunea că Dumnezeu nu are cum să existe din cauză că el nu l-a văzut niciodată, prin urmare nu are cum să fie real. Bătrînelul s-a ridicat și a spus: -Pensia mea este reală, nu? O văd o dată pe lună. Poștașul este real, în văd adesea, însă judecînd pe baza acestui raționament, guvernul nu este real. Pe el nu l-am văzut niciodată. Însă știu că există pentru că îmi trimite lunar pensia. Tot așa, știu că Dumnezeu există pentru îmi poartă zilnic de grijă, și a făcut în așa fel încît oasele mele să vadă bătrînețea.

De asemenea, dacă merg pe raționamentul că ceea ce nu se vede, nu există, aș putea spune că nici creierul distinsului cititor nu există, din moment ce nu-l văd. A spune că ceva sau Cineva nu există doar pentru că nu îl poți vedea este absurd.

Totuși, capacitatea omului de a nu crede este formidabilă. Iată ce ne relatează Marcu: „S-a arătat celor unsprezece, când şedeau la masă; şi i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, pentru că nu crezuseră pe cei ce-L văzuseră înviat.”

După ce că Domnul Isus a trăit ani împreună cu apostolii, aceștia au rămas necredincioși și cu inimile împietrite. Totuși, acest lucru nu ne absolvă de vina de a nu crede, pentru că și noi la rîndul nostru suntem datori să credem pe cei ce L-au văzut înviat, prin intermediul Bibliei și mărturiilor și experiențelor a milioane de oameni care nu sunt nici lunatici și nici nu pot avea toți aceeși vedenie sau miraj în același timp, anume că Domnul a înviat și că este demn de încredere.

Unii încearcă să explice totul prin știință. Acest lucru nu va fi niciodată posibil. Știința nu poate decît să confirme veridicitatea și autoritatea Bibliei, dar niciodată să explice totul. Există situații imposibile (pentru noi, nu și pentru Dumnezeu) care nu puteau fi rezolvate niciodată altfel decît prin minunea lui Dumnezeu. Spuneam mai demult că pentru ca o minune să aibă loc este nevoie de situație imposibilă și o credință fără hotare.

Deși există suficiente dovezi în favoarea existenței lui Dumnezeu, începînd de la mediul care ne înconjoară (un om de știință spunea că fiecare celulă vie portă un fel de amprentă de Cuiva) pînă la Biblie (care după metodele de atestare istorică, este de vreo 100 de ori „mai atestată” decît Iliada lui Homer) mulți aleg să nu creadă. De ce? Nu știu. Poate că așteaptă și ei ca fariseii și cărturarii o minune sî fie făcută în fața lor, ca să creadă.

Prin urmare, nu pot decît să concluzionez cu tocmai cuvintele Domnului Isus Hristos:

„Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut.” (Ioan 20:19)

Credința – mai mult decît o încredere

Şi credinţa este o încredere neclintită [...] (Evrei 11:1)

Am decis să „tai” versetul 1 din Evrei 11 tocmai pentru că era nevoie de un Stop. Citim versetul acesta de multe ori cînd vorbim despre credință, spunem că este definiția credinței, doar că de multe ne grăbim și țopăim în ritm alert peste cuvinte. Accentul tot timpul cade pe „lucrurile care nu se văd”. Poate doar eu pățesc așa.

Vreau să asemăn credința pe care o avem cu un… cazan mare cu ciorbă. De ce? O să vezi imediat, dacă citești în continuare.

Dacă analizez versetul, atunci observ că de fapt credința nu este deloc similară, sinonimă, echivalentă cu încrederea. Sunt două lucruri diferite în a avea încredere în cineva și a crede în cineva.

Că tot am terminat profilul real și am făcut multă matematică, și ca să evidențiez mai bine ideea de credință, iată o ecuație: CREDINȚA = ÎNCREDERE + NECLINTITĂ

Și bineînțeles, aceasta este doar o singură calitate a credinței, anume că este neclintită, imuabilă, de nezdruncinat, de nezguduit. Ecuația trebuie să continuie încă cu multe plusuri (+). Credința, ca să să numească credință, trebuie să aibă acest plus. Ea e mai mult decît o simplă încredere, ea are nevoie să fie o încredere necondiționată, nemediată și nealterată. Dacă în credința mea sau a ta există doar fărîme, umbre de îndoială, aceasta nu mai acel + neclintită, și se transformă în necredință ori o banală încredere.

Iată de ce am asemănat credința cu un cazan mare cu ciorbă: credința este ciorba, iar îndoiala, cît de mică ar fi ea, o s-o asemăn cu o picătură de otravă concentrată. Ce se întîmplă dacă dau drumul acelei picături în cazanul cu ciorbă? Cu siguranță ciorba aceea nu va mai fi mîncată de nimeni. Sau tu te-ai risca să o guști?

Eu cred că tot așa este și cu credința noastră. Suntem chemați la desăvărșire în mai multe rînduri în Scripturi. Suntem chemați să ne dezvoltăm nu doar o stare infantilă a credinței, numită „încredere” ci o credință adevărată, puternică, acea încredințare neclintită și nezdruncinată în lucrurile care nu se văd, în Dumnezeu care dă mîntuire oricui crede acest lucru.

Dezrădăcinarea și mutarea în grădina Lui, la al Său bal

Nu pot să  vă spun cu cîtă tristețe m-a întîmpinat aflarea veștii că Ionatan Piroșca (citește aici despre el, iar aici blogul său) a murit. Apoi m-am mai bucurat că de fapt, el a ajuns Acasă, la balul Lui. Cu siguranță Ionatan este mult mai fericit decît orice om încă în viață pe acest pămînt. Fericit că L-a văzut pe Cel ce L-a slujit prin poezie și dedicare totală, fericit că suferința a încetat.

De fiecare dată cînd un om moare reflectez la viața mea, și mă întreb tot timpul, ca acel om cu semn de-ntrebare, de sunt eu pregătit să-L întîlnesc pe Sfînt, sunt eu oare?

Cu siguranță la moarte nu m-am gîndit niciodată mai mult și mai profund decît în noaptea de joi spre vineri, cînd medicii m-au pus într-un scaun cu rotile și mi-au stabilizat inima tahicardică. Am stat aproape toată noaptea la monitorizare și priveam cum sunt neputincios. Nu puteam face nimic. Priveam doar aparatul la care eram conectat și mă uitam la cifrele verzi care afișau pulsul. Cred că mulțumeam Lui pentru fiecare bătaie de inimă, pentru fiecare îngăduință din partea Lui ca inima mea să mai mai bată încă o dată… și încă o dată…

Tot atunci mi-am dat seama că deși aș fi fost gata să-L văd față în față pe El, împreună cu Ionatan, împreună cu alți oameni dragi de care m-am despărțit pentru o scurtă vreme, totuși regretam amarnic fiecare moment al vieții pe care nu l-am folosit pentru El, pe care l-am irosit aiurea și care nu L-a onorat. Regretam că nu am vorbit cu mai mulți oameni despre El, că nu am folosit fiecare prilej de a duce vestea bună, aceea că Domnul Isus Hristos a murit pentru orice om, așa încît nimeni din cei ce cred în El, să nu mai moară, ci să petreacă o veșnicie plină de fericire și dragoste, alături de Dumnezeu.

Tot în noaptea aceea mi-am dat seama că pocăința adevărată nu ține doar de minte, deoarece aceasta nu-mi mai funcționa corect. Cred că pocăința adevărată, sinceră, transcende coaja de suprafață, și pătrunde adînc, în suflet; atît de adînc încît nu mai ai nevoie de minte ca s-o înțelegi, ci doar de inimă și suflet. Mi-am dat seama că atunci cînd te vezi în posibilitatea de a murit, regreți amarnic fiecare moment în care ai stat înrădăcinat de pămînt, de lucrurile efemere pe care acesta le oferă, de ocaziile de-o clipă.

În seara aceea, El m-a dezrădăcinat de pămînt. Aștept cu tot mai mare drag momentul mutării mele, cînd, ca și Ionatan, o să fiu mutat în grădina Lui, la al Său bal.

Al Tău bal

Cum nu se miră umbra mea de mine,
Oricât, în soare cald, m-aş răsuci,
Aşa nu-mi sunt privirile-Ţi străine,
Aşa mi-eşti drag şi tot aşa mă ştii.

Pe ochiul meu vin ape dimpreună
Cu mincinoase trestii şi bâtlani.
Tu mă ascunzi ca ziua-n săptămână
Şi ca pe-o săptămână între ani.

Să nu mai văd decât semeţe creste
Care în soare numai vieţuiesc.
Şi nu mai sunt, căci umbră nu mai este,
Cu supla-Ţi siluetă mă-nfrăţesc.

Tu mă faci stânca din care izvor
Ţâşneşti lovind toiagul mântuirii.
Eu n-oi seca, chiar dacă am să mor
Umplând cu mine rânduiala firii,

Ci voi uda o nouă formă-n cer
O altă stare într-un alt real…
O, Doamne, -mbracă omul cu mister
Şi îl invită azi la al Tău bal.

- Ionatan Piroșca -

Blogul meu foto: alb-negru, compoziții color

Am transformat andreijitareanu.wordpress.com în blogul meu foto. Zilele astea am încărcat cîteva fotografii pe el, mi-am crescut efectivul de compoziții foto la fantasticul număr de… două, și a treia e pe drum, undeva prin Photoshop, așteaptă să fie publicată.

Oricum, sunt amator total, dar am inimă mare pentru fotografii. Să-mi fie îngăduită stîngăcia. Mai multe pe blog.

Pentru cei prinși de viralul Twitter, am creat un cont nou pe care voi scrie preponderent despre fotografii, luîndu-mi angajamentul să postez doar lucruri cu adevărat remarcabile. Deci, follow me at @andreijitareanu

Paharul suferinței (2)

Varianta a doua a paharului suferinței, după prima. Mulțumesc Alexandrei pentru aparat. Fotografia nu este editată deloc, spre deosebire de prima.

Click pentru mărire