Obișnuiesc să nădăjduiesc… căci îmi aduc aminte

„O persoană care are dreprinderea de a nădăjdui, are totodată deprinderea de a-și aduce aminte. Nădejdea are nevoie de amintiri așa cum un scriitor are nevoie de notițe. Lucrul se datorează în parte faptului că nădejdea se bizuie într-o măsură atât de mare pe imaginație. Reprezentările pe care ni le facem cu privire la viitor sunt străbătute de aducerile-aminte pe care le avem despre lucrurile trecute. Dacă dorim să ne menținem vie speranța, trebuie să ne păstrăm vie memoria: amintirile plăcute și amintirile pline de mulțumire cu privire la lucrurile rele cărora le-am supraviețuit.” – Lewis Smedes, Standing on the Promises (Nashville: Thomas Nelson, 1998), p. 91)

David a fost un om care avea o memorie tare bună. De fiecare dată cînd era la strîmtorare el avea nădejde și toată speranța Lui era în Dumnezeu. Nu în puțini Psalmi acesta laudă pe Dumnezeu pentru lucrurile pe care le-a facut pentru el și din ce pericole mortale l-a scăpat. David era un om care tot timpul își aducea aminte de puterea lui Dumnezeu de a-l scoate din necaz și credea cu tărie că Dumnezeu are putere să facă din nou aceasta pentru el. Aici este secretul nădejdii: în a-ți aduce aminte de minunile pe care Dumnezeu le-a făcut pentru tine și să crezi cu putere că El poate repeta exact același lucru din nou și din nou.

Credincioșia Domnului este tare ca cerurile (Psalmul 89:2), de aceea zic că eu obișnuiesc să nădăjduiesc, tocmai pentru că eu îmi aduc aminte de ce a făcut Domnul pentru mine, iar El îmi este credincios, orice ar fi.