Pantera roz și am-… ha-… hu-… burgerul

Deși nu-s fan video Youtube pe bloguri (evit Youtube-ul pe cît posibil), am găsit o secvență memorabilă din Pantera roz. Deci, cum ziceam:

Și proful meu mai zice că eu am probleme de pronunție…

De ce să nu-ţi pui copilul (din tine) la televizor

Experimentul Sesame Street – poate fi folosit televizorul în educaţie?

În 1969 organizaţia CTW – Children’s Television Worksop, a creat un program educativ pentru copii – Sesame Street. Specialişti psihopedagogi au lucrat intens pentru a realiza o emisiune educaţională de referinţă. Ţinta era reprezentată de copii preşcolari iar obiectivele erau familiarizarea cu literele şi cifrele, extinderea vocabularului, dezvoltarea abilităţilor de ordonare şi clasificare a obiectelor, rezolvarea unor probleme simple. Peste 5,8 milioane de copii preşcolari din SUA au vizionat acest program.

Pe termen scurt, rezultatele au fost încurajatoare întrucât vocabularul copiilor care se uitau la emisiune era mai extins decât al celorlalţi. În mod similar, s-a remarcat o creştere a scorurilor la testele de alfabet şi clasificare (Cook, 1975).

Pe termen lung însă, s-a observat o incapacitate a copiilor de a folosi în conversaţie cuvintele învăţate. Ei nu au reuşit să pătrundă sensurile cuvintelor şi, ulterior, să le integreze în propoziţii şi fraze. De asemenea, capacităţile de a citi şi respectiv de a asculta explicaţiile profesorului la clasă au fost mai reduse. Obişnuiţi cu dinamismul provocat de permanenta schimbare de cadru, cu apariţia pozelor şi a explicaţiilor suport, copii nu au mai arătat acelaşi interes pentru lecturarea unei cărţi sau ascultarea unor indicaţii (Krugman, 1970, Russel, 1975).

 

 

 

_____________________________________________________________________________________________

Deja nu mă mai intreb de ce acei care stau prea mult pe chat, gen Yahoo! Messenger se exprimă foarte uşor într-o fereastră şi delor într-o situaţie reală, sau de ce acei care folosesc excesiv televizorul, această gumă de mestecat pentru creier, au dificultăţi în exprimare, dau dovadă de lene în gîndire şi nu le mai plac cărţile. Pentru că nu sînt obişnuiţi cu aceste activităţi obişnuite pentru umanitatea de pînă la secolul Messenger, pentru că sînt obişnuţi ca să fie serviţi şi cred că totul din lumea aceasta există într-o cutie cu circuite şi se văd pe un ecran pixelat, iar literele cărţilor au fost înlocuite fie de literele ferestrei de chat fie de imaginile de pe site-urile de filme. De fapt în această situaţie se găsesc majoritatea tinerilor atinşi de flagelul tehnologiei.

Probabil că cel mai mare rău al societăţii moderne este faptul că am interpretat şi înţeles greşit tehnologia; aceasta are ca scop facilitarea activităţilor noastre zilnice, uşurarea comunicării şi transmiterii de informaţii, nicidecum să creeze dependenţă şi imposibilitatea transmiterii acestora în realitatea cea reală.

Vinovaţi? Să nu-i căutăm, ci să vedem în fiecare dintre noi un vinovat care a atentat la un drept fundamental a umanităţii, anume cel de liberă exprimare. Încă avem acest drept, dar sîntem în imposibilitatea de a-l folosi pentru că tehnologia ne învaţă să ne exprimăm virtual, nu liber, în realitatea cea reală.

În sacoul tatălui

Pentru că eram în trecere pe acasă, şi costumul era la facultate, n-aveam sacou să iau pe mine pentru a merge la biserică. Noroc de tata că avea două, aşa că mi l-a împrumutat cu plăcere.

Nici prin cap să-mi treacă ce avea să simt îmbrăcîndu-i sacoul. Mă simţeam onorat, aveam privilegiul să îmbrac sacoul ce l-a purtat atîta timp un bărbat adevărat.

Mă simţeam inspirat de realizările şi credincioşia tatălui meu. Era atît de frumos, parcă am înţelepţit pe loc, aşa credeam eu.

Mă simţeam puternic pentru că acum parcă purtam mantia conducătorului. Odată cu această “mantie” ce am primit-o mă simţeam şi responsabil, şi mi-au trecut prin cap toate problemele familiei pe care le purta tatăl meu. Atunci mi-am dat seama că maturitatea unui bărbat nu vine odată cu vîrsta ci odată cu asumarea responsabilităţilor.

Mă simţeam ruşinat, pentru că mi-am dat seama că nu meritam nici pe departe să-i port sacoul. Nu-l meritam. Aveam totuşi un sentiment de securitate şi de… importanţă, de identitate… eram cineva, purtam haina lui!

Pot să spun cu siguranţă că purtînd o singură seară sacoul tatălui m-a atins într-un mod neaşteptat de plăcut, sau mai bine zis, într-un mod neaşteptat deloc. O simplă haină e acel sacou, dar are valoare din cauză că aparţine unei persoane atît de minunate aşa cum este tatăl meu.

Doresc să te gîndeşti că tu eşti eu şi tatăl meu este Dumnezeu, să încercăm să transpunem povestioara în felul acesta, să facem o analogie.

Dumnezeu nu foloseşte sacouri poate, dar El ne îmbracă în diferite moduri cu diferite lucruri, stări, persoane sau situaţii. Nimic din lumea aceasta nu ar avea valoare de la sine dacă nu ar fi fost trimise de la Dumnezeu.

Gîndeşte-te cu ce anume te-a îmbrăcat Dumnezeu în ultima vreme. O binecuvîntare, un necaz poate? O mică minune văzută doar de tine? Un fluturaş aşezat pe umăr? O floare? El doreşte să ne atragă atenţia şi să ne înveţe prin aceste sacouri trimise. Ne dă această onoare, să-I purtăm sacoul. Binecuvîntarea nu ar avea valoare dacă nu ar fi fost trimisă de El. Nimic nu ar avea valoare dacă nu ar fi fost trimis de El.

Pe de altă parte mă gîndesc la sacoul tatălui meu ca la o modalitate de a fi exemplu pentru copii. Poate cea mai acută lipsă între creştini este aceea de bărbaţi adevăraţi care şi-au asumat responsabilităţi gata să fie exemple şi să crească alţi bărbaţi care vor creşte alţi bărbaţi la rîndul lor. N-am idee de ce scriu aşa sec acum, însă sper că voi fi înţeles. Dacă aş fi fost mai capabil să vă scriu mai poetic, aş face-o.

La Anddij, în sesiune / At Anddij’s, during examination period

După cum studenţii ştiu cel mai bine, luni începe sesiunea unora şi stresiunea altora. Va dura trei săptămîni, pînă undeva în prima săptămînă a lui februarie.

Din motive lesne de înţeles, nu ştiu cît timp (dacă o să mai existe aşa ceva) o să am în această perioadă pentru a scrie aici. Poate voi reuşi să coc ceva la minut şi să vă dau vouă se savuraţi ideea proaspăt scoasă de la cuptor. Aşa că dacă va miroase ceva plăcut de la bucătărie, ori ceva ars, să ştiţi că Andrei a mai scris ceva. Şi cum prăjiturile nu se fac în fiecare zi, nici eu n-o să scriu atît de des ca pînă acum.

N-am scris acest articol (doar) ca să îmi scuz cumva lipsa de pe blog, nescrisul (de parcă aş fi obligat :), ci doar ca să te rog mult, dacă doreşti şi ai pe inimă să-ţi prelungeşti rugăciunea încă 10 secunde, ca să mă aminteşti şi pe mine Tatălul Ceresc (de parcă ai fi obligat:) … am mare nevoie, asta ca să nu ies cu examene lipsă sau note prea mici.

Te aştept tot aici şi în continuare ca să ne bucurăm împreună de Dumnezeu şi de toate lucrurile mici şi mărunte dar foarte importante pe care El mă ajută să le scriu şi să ţi le dăruiesc şi ţie.

Mulţumesc!

Andrei

____________________________________________________________________________________________

Let me put it in English for you:

As the students best know, Monday is the day that starts the examination period for some of them and the ‘stression’ period (Romanian word play) for some others. This period lasts for three weeks and ends about the first week of February.

Regarding obvoius reasons, I don’t know how much time (if it will even exist) I’m going to have in this period to keep writing here. Maybe I’ll manage to “cook” something in an instance and have it served to you in order to savour the fresh baked idea that just came out of the oven. Therefore, if you smell something nice or burning in the kitchen, you’ll know for sure that Andrei wrote something. And as the cookied are not made each day, I am not going to write each day.

I didn’t write this article (only) to excuse my absence on the blog, my non-writing (as if I were beholded to:), but also to ask you very much, if only you wish and feel that you would like to lenghten you prayer just 10 more seconds, in order to bring me forth to our Heavenly Father (as if you were beholded to:) … I’m in great need so that I won’t skip any exam or get silly marks.

I’ll be waiting for you, in the same place, to rejoice together in our God an in all the small and niggling things which are also important and which He helps me to write them down and to give them to you.

Andrei

P.S be gentle, I’m a beginner concerning English. I would appreciate if you corrected my spelling and grammar errors. Thank you!

Experimentul Rosenthal – efectul Pygmalion

În 1968, Robert Rosenthal şi Lenore Jacobson publicau rezultatele unor cercetări avînd drept ipoteze:

- profesorii au anumite expectanţe referitoare la elevii lor;

- elevii răspund la aşteptările profesorilor;

- performanţele şcolare sînt influenţate de aceste aşteptări.

Studiul original implică prezentarea de informaţii false profesorilor în legatură cu potenţialul intelectual al anumitor elevi selectaţi aleator (aceştia au fost numiţi “bloomers”). El s-a desfăşurat într-o scoală primară din San Francisco cuprinzînd elevi din primele şase clase. Iniţial le-a fost aplicat un test de inteligenţă, însă rezultatele nu au influenţat alegerea. (în cuvinte simple: nu contat rezultatul la testele de inteligenţă, IQ-ul, cei cu rezultate slabe au fost prezentaţi ca şi cum ar fi printre primii, cu rezultate foarte bune la test, astfel că cineva cu IQ 90 figura cu IQ 130 la rezultatele ofciale prezentate profesorilor sau/şi învăţătorilor, lucru care a dus la un tratament diferit al acestora faţă de elevi.)

La sfîşitul perioadei de cercetare s-a constatat că elevii “marcaţi”, şi în special cei din clasele I si II, au avut rezultate mai bune chiar decît cei cu rezultate iniţiale superioare, dar care nu au fost scoşi în evidenţă. Astfel, cei numiţi “bloomers” au cîstigat în medie 12 puncte la coeficientul de inteligenţă, în timp ce ceilalti şi-au îmbunătăţit performanţa cu aproximativ 8 puncte. La elevii din primele rezultatele au fost şi mai clare, raportul fiind de 28 la 10.

Ipotezele s-au confirmat, clasele care au fost prezentate profesorilor ca fiind mai bune obţinînd rezultate superioare claselor care au fost prezentate ca fiind mai slabe, în condiţiile în care în realitate ele erau echivalente valoric.

Explicaţia constă în faptul că profesorii se comportă diferit, în funcţie de expectanţele pe care le au. De exemplu, în clasele despre care ştiu că sunt mai bune:

o se comportă mai apropiat, mai cald;
o folosesc mai mult aprecierile laudative;
o predau mai multe informaţii;
o furnizează mai multe ocazii de a răspunde, de a se implica.

Toate acestea modelează performanţele elevilor, făcându-le să fie în concordanţă cu aşteptările profesorilor. De aceea nu se recomandă folosirea etichetelor negative la adresa elevilor (ele ajung să se internalizeze, deci să se „autoîmplinească”). Şi tot de aceea este necesară confidenţialitatea rezultatelor la testele de personalitate sau de inteligenţă (în acest sens fiind indicată şi o prezentare descriptivă – nu una numerică – a rezultatelor).

___________________________________________________________________________________________
Consider că aceste informaţii ar trebui să-ţi fie cunoscute deja, dacă lucrezi ca şi educator, învăţător sau profesor, lider la şcoala duminicală sau lider de tineret. Atitudinea ta şi modul în care acţionezi au un impact colosal, îndrăznesc să spun, asupra celor care îţi sînt învăţăcei.

Cel mai bun Învăţător rămîne totuşi Isus Hristos, prin urmare, El primul, Pygmalion mai la urmă. Cel mai bun manual de psihologie rămîne Biblia.