Ce am scris, am scris

Ultimul articol a fost… şi nu prea a fost. Ok, am învăţat că 2 persoane nu pot să vadă la fel acelaşi lucru, pentru că sunt prea multe lucruri care interferează cu modalităţile de interpretare.

Nici nu ştiu de ce simt că nu mai are farmec să porneşti la drum şi să scrii subiecte de polemică, de dezbatere şi discuţie pe blog. Punctele de vedere vor fi atît de diferite încît nu-ţi mai vine a scoate capul din carapace. Ok, admit, sunt multe subiecte „pocăite” ce merită a fi expuse, multe gînduri şi simţiri… dar, parcă ceva lipseşte. Atunci cînd vrei să treci dincolo de chestiile acestea asupra cărora toţi se pun de acord, lucrurile degenerează. A cui e vina că vedem lucrurile diferit? A mea, că nu te înţeleg şi nu fac eforturi să te înţeleg? A ta, pentru că ai interpretat cum ai dorit şi nu ai ţinut seama decît de tine? Cine e vinovatul. Amîndoi purtăm aceeaşi vină, iar vinovatul e undeva la mijloc, între mine şi tine. E un fel de-a zice că parcă îmi pare rău de articolul de ieri. Poate nu trebuia scris, pentru că oricum nimeni nu mai vede lucrurile aşa cum o fac eu.

Totuşi, îmi doresc să fi înţeles ceva din ce am scris. Oricum, eu recunosc că nu sunt „făcut” pentru blogosferă, deoarece greşesc adesea în ce scriu şi gîndesc, şi cînd duşmanul stă la pîndă să mă doboare, cad aproape instantaneu. Nu am acea putere de a sta în picioare, aşa cum pot mulţi, care sunt clar neafectaţi de cuvintele altora.

O să mă ţin de promisiune şi o să scriu numai cît să împlinesc un an de blogging, apoi, voi trage concluziile, voi coborî pînzele şi o să încerc să văd ce anume nu a mers bine. Ca să pot să mai activez, îmi trebuie multă moarte, moarte de sine. Aş dori să dau cu toată puterea în firea mea, în acea falsă impresie că eu mai am vreo valoare, în acea mîndrie şi dorinţă de afirmare. Oh, ce-aş mai lovi cu pumnalul: sînge să curgă, să mă doară, dar să fiu vindecat! Vreau să intru în Împărăţie plin de cicatrici, dar gol de sine.

N-am idee ce-o să mai scriu. Rămîne de văzut. Mai am ceva notiţe; poate vi le dau şi pe acelea. De fapt, nu ştiu cît te interesează dacă o să mai scriu sau nu. Cine ştie, poate o să ne întîlnim altă dată, sub un alt nume, sub alte slogane, la alte poveşti, la alte aşezări de litere, cu alte speranţe, vise năruite sau împlinite… poate chiar cu alte inimi decît cele de acum: mai adînc săpate, dar mai frumoase şi exuberante, dulci.