Despre oraşele subterane din aceasta regiune ne vorbea istoricul grec Jenofonte. În opera sa Anabasis, povestea despre persoanele care locuiau în Anatolia şi îşi săpaseră casele sub pământ şi trăiau în camere suficient de mari cât să încapă o familie, cu animalele sale domestice şi alimente înmagazinate.
În nivelele recuperate s-au localizat grajduri, cantine, o biserică (cu bază în forma de cruce de 20 pe 9 metri, cu un tavan de peste trei metri de înalţime), bucătării (încă înnegrite de fum), prese pentru vin si ulei, magazii, magazin alimentar, o şcoală, numeroase camere şi, inclusiv, un bar.
Oraşul beneficia de existenţă unui râu subteran; avea fântâni de apă şi un magnific sistem de ventilaţie (s-audescoperit 52 de puţuri de ventilaţie) care îi uimesc pe inginerii de azi.
Primul gând 
cat de fascinant… sa locuiesti la propriu in pamant… ce poti simti cand atingi monumentalii peretii de piatra, innegriti de fum si funingine? dupa atatea sute de ani sa stii ca exact in locul unde stai au locuit alti oameni, au gatit si s-au inchinat? crstini prigoniti, ascunsi si rataciti prin aceste galerii.. si totusi… 20 de nivele? un adevarat oras… cata ingeniozitate… deja ma trec fiori cand ma gandesc la modul de viata in aceste incaperi, la cum e sa locuiesti aici si incerc parca sa ineteleg „stramosii”… mai aproape de „inceput”… absolut spectaculos sa stii ca pasesti pe acelasi pamant pe care este posibil sa fi pasit oameni cu 3400 de ani inainte sau sa calci pe urmele martirilor, asa cum este Valea Valdenzilor din Nordul Italiei… fascinant ;;)