Meditație (19)

Stăteam aseară și mă rugam afară. După ce mi-am terminat rugăciunea, am privit spre cer. Luna strălucea atît de tare și era atît de frumoasă! Cu siguranță e cea mai frumoasă lună pe care am văzut-o pînă acum.

Am încercat s-o analizez, și din ce știu de la geografie (inlovewithit), luna nu are lumină proprie, e acoperită de un strat de praf cosmic… și cam atît. De unde poate fi atît de strălucitoare o suprafață pustie, goală, seacă, încît să lumineze noaptea? De la soare. Luna reflectă lumina ce vine de la soare, astfel încît o parte ajunge și la noi.

Analogia pe care am făcut-o a fost următoarea: relația dintre mine/tine și Dumnezeu e ca și relația dintre lună și soare. Luna, de una singură nu poate avea și nu poate da lumină. Atunci cînd e eclipsă, luna nu mai reflectă nimic, e invizibilă practic, pentru că lumina de la soare nu mai ajunge pe suprafața ei din cauza pămîntului care stă între lună și soare.

Tot așa și tu, nu poți și nu putem lumina de la noi înșine (sîntem doar… praf, țărînă cosmică) în întunericul acestei lumi fără să primim lumină de la El. Sîntem dependenți de lumina Sa pentru a ne face văzuți și pentru a străluci. Dacă lumina ce vine de la Soarele nostru e împiedicată de un păcat ce stă între noi și Soare, atunci ne pierdem și strălucirea. Soarele încă e acolo, doar că nu mai poate ajunge la noi cu lumina Sa. Relația dintre Dumnezeu și noi este nemediată, nemijlocită, directă. Orice așezi între tine și Dumnezeu nu face decît să împiedice lumina Sa să ajungă pe suprafața inimii tale, o inimă rănită, cicatrizată (precum craterele de pe lună), dar o inimă ce poate lumina precum luna în noapte. Cu cît te apropii mai mult de El, cu atît mai multă lumină vei putea reflecta.

Dacă ar fi să-mi denumesc această ilustrație, i-aș spune: „Sînt doar țărînă cosmică, dar o țărînă ce strălucește.” Nu uita că tu ești lumina lumii! (Matei 5).

Dacă ți-a plăcut articolul sau ți-a fost de folos și ai dori să urmărești acest weblog în continuare, te poți abona prin RSS sau pe e-mail