Recenzie: Albastru ca jazzul, Donald Miller

Albastru ca jazzul

Albastru ca jazzul – reflecții postmoderne asupra spiritualității creștine (Blue Like Jazz: Nonreligious Thoughts on Christian Spirituality), Donald Miller

Cu Donald Miller am făcut cunoștință la nivel personal abia recent, nu cu mult timp în urmă, să fie vreo lună de zile încheiată? Spun că l-am cunoscut personal pentru că Albastru ca jazzul este o carte în care acesta povestește viața sa și drumul care l-a avut de străbătut pînă a ajunge la Cristos, pe lîngă o analiză destul de amănunțită a fiecărui aspect, situație, descriind în paralel cu multă luciditate unele aspecte ce țin de spiritualitatea creștină.

Puțini au avut curajul să scrie ce a scris Donald Miller în această carte, cu atîta lucididate, franchețe, talent și simț al umorului, toate înțesîndu-se armonios pentru a da la iveală o capodoperă a societății post-moderne, ceva mai mult decît o simplă carte sau autobiografie.

Autorul te captivează de la primele pagini. Scrisul este inconfundabil și cred că l-aș recunoaște dintr-un întreg tom de cărți, toate amestecate. Scriitori ăștia nu se joacă cu scrisul, și nici Donald Miller. Ceea ce atrage este sinceritatea cu care scrie. Explicația e sinceră: oamenii sinceri, simpli și… umani ne atrag. Scrisul lui confirmă cele mai ascunse și negrăite trăiri ale noastre, ale ficăruia.

Deși cartea este o radiografie personală a vieții și gîndirii complet lipsită de ideologii a lui Donald Miller, totuși aceasta poate lua forma oricărei piese ce parcă lipsește din jocul de puzzle ce așteaptă să fie completat pentru întregirea viziunii asupra spiritualității creștine contemporane, și are tocmai acest scop: înțelesul ei să fie extins și atins de cititor.

Iată ce spune John Ortberg despre el: „E greu să găsești oameni ca să scrie despre Dumnezeu de pe o poziție de angajament, dar în același timp scrisul lor să sune uman și să fie sincer… Donald Miller este o astfel de persoană.”

Donald Miller este un om care știe să-și țină ochii deschiși și prietenii aproape, deși, dacă vei citi cartea, vei vedea că se declară cea mai nesociabilă persoană în viață. Spun că știe să-și țină ochii deschiși pentru că observațiile pe care le face și le notează pe măsură ce-și dezvăluie episoadedin viață sunt cu adevărat remarcabile și pline de suc, și verzi, ca să zic așa. Este un om care știe să ia o lecție și s-o predea și altora din aproape fiecare circumstanță. Talentul scriitoricesc îl ajută de minune să orneze într-un mod adorabil și complet digerabil fiecare remarcă și afirmație pe care o face.

Modul sincer în care se prezintă în care și ideile deloc conformiste cu ceea ce se predică adesea la amvoane te face să dorești și tu să începi să gîndești afară din cutie.

De asemenea, Donald Miller are un stil extrem de direct și nu se sfiește să facă tot felul de afirmații și descrieri tabu, sau cel puțin ușor deranjante pentru persoanele pudice. Acesta nu ezită să spună că era fericit cînd, ajuns la colegiu, acesta avea un fel de părtășie cu studenții creștini și era lucru mare că a reușit să nu lase vreo fată însărcinată, sau să recunoască singurătatea și frica cu care trăia permanent… o frică de oameni. Nu se sfiește nici să recunoască în fața fetei pe care o curta unele adevăruri universale. Iată și un

Citat care o să te ajute să înțelegi mai bine stilul Donald Miller:

„Așa că doar i-am spus că doream o fată care să fie o mamă bună, cu care să pot avea o relație profundă în plan spiritual și care să fie bună la pat. Am înșirat toate chestiile, toate clișeele adevărate de secole întregi. Dar apoi mi-am deschis gura mare și proastă și i-am spus că eu credeam, sincer, că de fapt nu există ceea ce se cheamă dragoste adevărată-adevărată. Mă simțeam obosit cînd am zis asta, nici nu știu de ce am spus-o. Și am continuat să vorbesc cu gura mea proastă.”

„Eu îmi doream să-i iubesc pe toți oamenii. Îmi doream ca totul să fie cool. Îmi dau seama că asta sună a toleranță, iar în multe biserici cuvîntul toleranță e considerat blasfemie, dar exact asta era ce-mi doream. Doream toleranță. […] îmi doram ca oamenii să se placă unii pe alții. Ura mi se părea a fi roada ignoranței. Eram dezgustat să văd cum morala biblică era folosită ca intrument pentru a-i judeca pe oameni și nu pentru a-i ajuta să se vindece. Eram dezgustat să văd lideri creștini care se foloseau de principiile biblice pentru a-și proteja puterea, care să tragă o linie pe nisip care să separe armata bună de cea rea.”

Prea puține pot spune eu în aceste rînduri, cînd cele 250 de pagini ale cărții trebuie descoperite individual, în cîteva sesiuni de citire. Sunt sigur că această carte te poate ține cu ea în mînă ore în șir, mari ales că este ușor de citit și are unele idei de care sunt sigur că nu ai auzit încă.

„Nu mi-a plăcut niciodată jazzul, pentru că jazzul nu are nici o finalitate. Uneori, însă, pentru a ajunge să-ți placă un lucru trebuie să privești pe altcineva făcîndu-l… Nu-mi plăcea Dumnezeu pentru că mi se părea că Dumnezeu nu avea nicio finalitate. Asta era însă înainte să întîmple tot ce urmează.” (Donald Miller)

Citatele sunt de pe undeva de prin carte :)

„Albastru ca jazzul este mai mult decît sinceră – e plină de înțeles. E o carte despre Isus, despre povestea Lui, și despre libertatea pe care El dorește nespus de mult să ți-o ofere.” (Paul Louis Metzger)

Cartea apărută la edituraKerigma, Oradea, 2009

Publicat de

Andrei Jităreanu

Este o onoare şi un privilegiu să fii zdrobit de mâna lui Dumnezeu. Tocmai apropierea ei poate aduce sfinţire.

5 gânduri despre „Recenzie: Albastru ca jazzul, Donald Miller”

  1. Buna! Tot o bucovineano-moldoveanca iti scrie. Am citi cartea, e genial tipul, se merita sa citesti cartea…partea care m-a dezamagit cel mai mult, a fost ca inca mai suferea de un complex, si din acest motiv, nu si-a gasit ajutorul potrivit….poate e fericit si asa…dar totusi inca mai avea intrebari fara raspuns…Acum spun si ce mi-a placut…pai…ca e deschis, natural, nu oficial, nu carte sa nu o inteleaga nimeni….si te face sa te simti acceptat, asa cu toate ale tale, sa intelegi ca si altii au complexe si se lupta cu ele….Oricum se merita de citit cartea

  2. Bine te-am cunoscut, mimi. Da, e cam genial, să zic așa :)

    Păi e om, deci încă nu și-a rezolvat toate problemele, asta e clar, și nici nu și-a răspuns la toate întrebările, probabil nu-și va răspunde niciodată, ăștia suntem noi oamenii: limitați. Mă mir că cineva care a citit cartea a poposit aici și a mai și lăsat un comentariu :)

  3. Hey Andrei,

    frumoasa recenzia – pe masura cartii. Si mi-e mi-a placut mult Donald Miller. Eu l-am descoperit de vreo 2-3 ani, si pe langa Blue Like Jazz merita sa faci rost si de alte carti scrise, sunt tari, in acelasi stil simplu si sincer, dar atat de profund, despre viata, in cel mai natural si organic chip cu putinta. Si Don Miller scriind despre viata scrie implicit despre Dumnezeu, despre credinta, despre prieteni, relatii, oameni, calatorie, despre ceea ce conteaza in definitiv. Iti recomand cu caldura si „Searching for God Knows What” sau „Through Painted Deserts: Light, God, and Beauty on the Open Road”.

  4. Bună, Flavius,

    recenzia e departe de a fi pe măsura cărții :)

    Mulțumesc de recomandări, o să țin cont de ele. Momentan am o grămadă de alte lecturi în program. Deci, vreau să citesc și eu o dată (și odată) Viața condusă de scopuri, Tulburătoarele descoperiri ale harului, Costul uceniciei, Retorica lui Aristotel, ceva de Dostoevsky, Tolstoi… pff….. Mi-e ciudă că nu am timp de toate… Apoi pentru plăcere vreau Caragiale, Matei Vișniec…

M-aș bucura să aud și de la tine...

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s