Astăzi m-am luptat cu Dumnezeu – și am pierdut

Astăzi am descoperit pe pielea mea ce înseamnă expresia „viața este în mîna Domnului”. Păi da! Cu siguranță că este în mîna Lui, doar că fie nu recunoaștem asta, fie ne este greu să conștientizăm cu adevărat acest lucru din cauză că încă avem încredere în propriile forțe. Încă suntem sănătoși. Încă avem bani. Încă avem rude care să ne susțină. Încă mergem la biserică fără frica că o fim arestați. Încă o ducem bine.

Astăzi am descoperit ceea ce deja știam – dar mă rugam fierbinte Domnului să mă facă să și trăiesc teoria pe care o știu prea bine de la atîția ani de stat în biserică, și astăzi Domnul a hotărît să-mi asculte rugăciunea.

Am descoperit că dacă Domnul și-ar lua mîna de deasupra mea chiar și pentru o clipă, iadul m-ar mînca imediat. Cînd stăteam în pat în spital și îmi ascultam cum bate inima cam tahicardic, mă-ntrebam de ce Domnul o face să mai bată încă o dată… și încă o dată… și încă o dată… Atunci vedeam clar că „viața este în mîna Domnului”, înțelegeam și auzeam pulsul din tîmple cum bate la comandă – la comanda lui Dumnezeu. Era imposibil să fie altfel.

Timp de 2 zile am avut stomacul ghem, plin de emoții inexplicabile, deloc confortabile și o stare de neliniște totală. Tot timpul am avut Biblia lîngă pat, pe noptiera aia de spital, unde cred că au stat și alte Biblii înaintea mea – o citeam – îmi doream cu lacrimi să am putere să cred tot ce scrie acolo. La 1 noaptea îți dorești să crezi Psalmul 91 mai mult decît să adormi. Că nu poți adormi! Stai cu Biblia în față și realizezi că nu poți să crezi ce zice acolo. Ba da, crezi! Sau vrei tu să crezi, sau crezi tu că crezi, dar nimic nu se întîmplă. Ghemul de emoții din stomac nu dispare, neliniștea nici ea. Nimic nu dispare, dimpotrivă apar lacrimi și un gust ciudat pe care l-am simțit pentru prima dată în viață: gustul deșărtăciunii totale.

Lupta continuă, dar lui Dumnezeu pare că nu-I pasă. Ești frămîntat toată ziua, analizele spun că e posibil să ai nu știu ce sindrom, ești singur într-un oraș străin, printre halate albe și bolnavi cu moralul la pămînt iar tu îți dorești acum să-L fi crezut pe Dumnezeu pe cuvînt. De fapt îți dorești să crezi, dar nu poți. Vrei să crezi, crezi că crezi, dar nimic nu se întîmplă. Nimic nu dispare, ghemul de emoții rămîne, lacrimile la fel. Dumnezeu nu clintește un deget, oricît te-ai ruga. Este imuabil, stă la locul Lui și simți cum te privește, dar cu mîinile în sîn. Simți cu te-a pus pe bancul de probe și te întinde ca pe o gumă prețioasă, ca pe un elastic care să plesnească, ca balon care după părerea ta nu trebuia niciodată umflat așa de tare… dar totuși El decide că poate rezista, doar e făcut din material nobil, de origine Dumnezeiască.

Brusc, încetezi să te mai lupți. Pur și simplu nu mai poți. Nu mai faci nimic, nu mai spui nimic, nu mai gîndești nimic, nu mai energia să faci asta. Îl rogi să se apropie de tine, să aibă milă. Ceri milă și îndurare, milă… milă… milă și har. Te prăbușești în toată măreția ta cu cele 90 de kg ale tale la podea și-o uzi cu lacrimi. Te mai rogi odată. Nu mai ai cum să lupți contra lui Dumnezeu atunci cînd ești pus pe masa de probe.

Tocmai atunci cînd ai renunțat să mai lupți, cînd ai rămas fără energie, cînd ai zis că orice ar fi doar Dumnezeu în dragostea și harul Său mai poate face ceva, fără să crezi sau să ai puterea să crezi ce spui, lași brațele în jos, te pui în pat, închizi ochii, mai tragi o suflare adîncă în pipt și… cedezi. N-ai idee de ce, dar tocmai atunci cînd cu adevărat ai renunțat la tot ceea ce îți mai dădea speranță în lumea aceasta, la tot ceea ce mai credeai sau credeai că crezi, de fapt tocmai atunci Îi faci loc cu adevărat lui Dumnezeu să ți-o ocupe, Îi dai Lui toate hamurile să o țină și s-o dirijeze unde dorește. Abia cînd într-o sinceritate ce nu poate fi descrisă de cuvinte omenești și de la o oboseală fantastică – de la toată lupta asta între tine și Dumnezeu – cedezi, Dumnezeu te-a învins, te-a întins, te-a expus, te-a ruinat, tocmai atunci Dumnezeu vine și în măreția Sa începe să repare și să pună în tine ceea ce a vrut El de la început să facă, să pună PACE, credință, liniște… și un somn liniștit.

Astăzi m-am luptat cu Dumnezeu, și am pierdut; am pierdut îngrijorările, fricile și nesiguranța. Am cîștigat credință și pacea care întrece orice închipuire dăruite într-un har care nu se mai termină cu mine.

Astăzi era ziua de vineri, 6 august 2010, Spitalul Sf. Spiridon, Iași, Clinica de Endocrinologie, salonul 7.

5 gânduri despre „Astăzi m-am luptat cu Dumnezeu – și am pierdut

  1. E minunat sa te lasi infrant si cucerit de Dumnezeu. Acum esti predat Lui si intereselor Sale.

  2. @Alexandru, înfînt din nou și recucerit, zdrobit și apoi ridicat din nou pe stînci mai înalte, asta e calea pe care El o folosește pentru desăvîrșirea nostră. Cred că tiparul se va aplica pe întreaga noastră viață.

    @tina Domnul este PACE! asta am descoperit la spital. Mulțumesc de urare. Numai harul…

    @alaxandra bineînțeles. Gaudeamus igitur! :D

M-aș bucura să aud și de la tine...

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s