Dacă voiește cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea în fiecare zi, și să Mă urmeze. (Luca 9:23)
Trecând peste orice introducere, doresc să mă opresc asupra expresiei „să se lepede de sine” pe care Domnul Isus o folosește pentru a descrie prima condiție prin care un om poate să Îl urmeze, adică să-i fie ucenic.
Lepădarea de sine (engl. „self denial” – negare de sine) este fix opusul iubirii de sine. Societatea în care trăim este copleșită de iubirea de sine. Doar tu contezi. Tu să te simți bine, tu să fii văzut bine, tu să ai, tu să fii aplaudat și premiat. Oamenii își acordă credit și diplome pentru orice. Tu ai dreptate. Tu ești propriul tău șef. Tu ai putere undeva în interiorul tău să îți schimbi viața și viitorul. Tu ești centrul.
Iubirea de sine a fost legiferată. Trebuie respectat dreptul la opinie, chiar dacă opinia este una cu totul aberantă. Dacă nu respecți opinia aberantă a celui de lângă tine, poți răspunde penal. Iubirea de sine a fost legalizată. A devenit aproape ilegal să nu te iubești pe sine.
Narcisismul, această obsesie psihotică pentru propria persoană, a devenit normă și virtute. Este promovat cam de peste tot. Uitați-vă la reclame. Trăiește fresh! Adevăratul important ești tu! Tu ești tot ceea ce contează. Acesta ar fi un rezumat foarte scurt. Dar ai prins ideea.
Unde mai încape lepădarea de sine în acest context? Luther a spus, cu referire la lepădarea de sine, că un creștin trebuie să se urască pe sine pentru a ajunge la Dumnezeu. Să te urăști pe tine. Asta înseamnă lepădarea de sine. Să te urăști, fix opusul lui „să te iubești”.
Atunci când începi să gândești despre tine ca și cum ți-ai urî viața, începe să-și facă loc pocăința. Când te vezi un gunoi fără Hristos, acolo începe El să lucreze. Când te vezi un nimic, când spui ca Pavel că „nimic bun nu locuiește în mine”, când vrei efectiv să mori că te vezi ca o lepădătură, ca un vierme, nu om, atunci Dumnezeu te are în punctul în care poate să lucreze cu tine. Când te-ai frânt, El poate începe să îți așeze din nou cioburile spre a deveni cel mai frumos mozaic văzut vreodată de tine!
Domnul Isus spune că El a venit să mântuiască nu pe neprihăniți, ci pe cei păcătoși. Dacă tu ești bun, tu te iubești pe tine, doar tu le spui bine, doar tu ai făcut și ai dres, tu te-ai relizat, prin puterea ta ești unde ești acum, dacă tu ești moral și bun, atunci ce nevoie mai ai de mântuirea Domnului Isus Hristos? Doar nu a venit pentru „neprihăniți”. El Însuși spune că nu a venit pentru cei ca tine. În schimb, a venit pentru păcătoși. Pentru cei care se văd mizerii fără Hristos.
Și când termini să te urăști pe tine, vine Pasul 2 din textul de la începutul capitolului: să își ia crucea în fiecare zi. Adică să moară în fiecare zi. Când te vezi atât de rău, nu îți dorești decât să mori. După ce mori, El îți dă adevărata viața. Asta nu a înțeles Nicodim – că a te naște din nou înseamnă a te naște după ce ai murit din viața veche pe care o urăști cu toată ființa. Și să faci asta în fiecare zi. În fiecare zi să mori. În fiecare zi să fii acel vameș care strigă, fără să îndrăznească să-și ridice ochii din pământ de rușine:
Doamne, ai milă de mine!
Apoi să-L urmezi. Apoi să-I fii ucenic. Orice e mai puțin de lepădare de sine, moarte și cruce luată zilnic e doar o intenție frumoasă. E doar o cochetare cu ideea de urmaș al lui Hristos.
Să te urăști de moarte (nu să te iubești de nu mai poți), iată ce înseamnă lepădarea de sine.
Primul gând 