De unde îmi va veni ajutorul?

Îmi ridic ochii spre munţi… De unde-mi va veni ajutorul? Ajutorul îmi vine de la Domnul, care a făcut cerurile şi pământul. (Psalmul 121)

Cât de ușor este să crezi că Dumnezeu este în stare să aducă izbăvire dar să nu crezi că vrea s-o facă… Am citit propoziția de câteva ori și da, are sens.

Îți ridici ochii spre munți dacă stai în zonă de munte, sau spre bradul din fața apartamentului de la etajul 1, sau spre cerul de pretudindeni. Crezi că El poate dar nu crezi că vrea sau chiar o s-o facă. Să te scoată. Apoi nu-ți mai ridici ochii, ci ți-o cobori spre portofel, medici, specialiști, noroc, capacități personale.

Cei cu ochii pironiți în jos nu sunt vredinici de Cel ce a stat atârnat sus pe lemn, întocmai ca șarpele de aramă.

Ridic privirea, și sufletul și ruga-mi către Tine. Ajutorul și izbăvirea îmi vine de Acolo.

Și lumea i-a urât…

„…și lumea i-a urât, pentru că ei nu sunt din lume, după cum Eu nu sunt din lume.” (Ioan 17)

A fi ucenicul ce Îl urmează pe Hristos înseamnă a te desprinde de lumea aceasta cu tot ce înseamnă ea, la fel cum a făcut-o El. Orice altceva rămâne doar o dorință frumoasă și atât. Ah, și mai apoi înseamnă să-L radiezi pe Hristos în jurul tău.

Astăzi a intrat mântuirea în casa ta

Oameni mulți, agitație mare și căldură insuportabilă. Toată lumea dorea să-L vadă pe Isus. Însă din motivele greșite. Nu pentru mântuirea ce o aducea ci pentru… mâncare și vindecare în trup.

Printre gloata oarbă și flămândă, un om mic de statură căuta să-L vadă pe Isus… cu inima. A dat orice impediment deoparte și a reușit să-L găsească pe El – El, Mântuirea.

„Zacheeee, dă-te jos! Hai! Azi a intrat mântuirea în casa ta!”

Țuști jos! Plin de bucurie, vrrrumm acasă! Trosc, luați de-aici, îmi împart ce-aveam mai scump, fac ce trebuie, mă grăbesc. Intră Mântuirea la mine în casă. Cu M mare. Mă jertfesc. L-am văzut! L-am găsit! Plin de sudoare și fericit din calea-afară, Îl primesc. Și ce dacă sunt șeful vameșilor, ăl’ mare? Rușine? Nu. Astăzi a intrat Mântuirea la mine… mi-a călcat pragul. E cea mai mare onoare…

Îl mai vezi pe El de-atâta gloată? Mai faci ceva ca să-L zărești? Te grăbești acasă să-I deschizi? Ori gloria lumii ți-a furat și inima și ochii?

Căci [de rușine] au iubit mai mult slava oamenilor decât slava lui Dumnezeu. (Ioan 12:43)

Cetățean al Cerului

Nu mă întrebați cum. Pur și simplu stau așa, fără probleme. Ce, turnul din Pisa cum stă? :)

Am observat că de mititel pune obiectele în echilibru. Are o răbdare de fier și încearcă de multe ori până reușește. Cu accent pe „reușește”. Adesea îi iese de ne minunăm și noi cum de-a izbutit.

Arhitect, ar zice unii? Nu neapărat. Poate fi și tractorist, doar să fie primul și să aibă utilaje! Glumesc, evident :)

Cetățean al Cerului? Musai. Abia asta-i musai. Doamne, ai milă!

Fulgerică

Tudor este întâiul meu născut. Și acum îmi amintesc cum râdeam de bucurie cu lacrimi când am aflat vestea: e băiat! O veste bună, ca un episod mărunt a ceea ce a fost cândva VESTEA Bună. Fără să știu ce rezervă viitorul, mă bucuram. Mama era la fel de fericită, deși nu știu dacă era fericită că mă vedea pe mine fericit sau că urma să avem un băiețel. La cum o cunosc, cred că ambele, cu accent pe mine, că doară eu îi sunt soț :)

Au trecut anii și Tudor și-a conturat un caracter aparte, cum are fiecare copil. I-am zis Fulgerică pentru că brăzdează dușumelele apartamentului cu viteza luminii, zi de zi, ceas de ceas, clipită de clipită. Cu o energie demnă de fisiunea nucleară împarte fericire peste tot sub pașii lui apăsați și hotărâți (a propos, sub noi, în bloc, este un apartament foarte ieftin de vânzare). Și cât de bine i se potrivește această asociere… a fulgerului! Părinții lui știu mai bine.

În seara aceasta am citit cu el și toată familia din Ieremia 33:14-16, în anticiparea și pregătirea sufletelor și inimilor noastre de Sărbătoarea Nașterii Domnului:

14. Iată*, vin zile, zice Domnul, când voi împlini** cuvântul cel bun pe care l-am spus despre casa lui Israel şi despre casa lui Iuda.
15. În zilele acelea şi în vremurile acelea voi face să răsară lui David o Odraslă* neprihănită, care va înfăptui dreptatea şi judecata în ţară.
16. În zilele* acelea, Iuda va fi mântuit şi Ierusalimul va locui în linişte’. Şi iată cum Îl vor numi: ‘Domnul, Neprihănirea1 noastră’.

Momentan învățăm să stăm locului 2 minute, să ne rugăm și să nimerim lumânarea cu vortexul de aer format de buzele alea dulci pe care sper să le folosească doar pentru Dumnezeu. Așa să-i ajute Cel Bun, Neprihănirea noastră, a tuturor!

Anotimpul ei

De 1 an încoace suntem 4. Soția mea e născută primăvara, eu sunt născut vara, Tudor e născut toamna și Ilinca iarna – de parcă Dumnezeu a împărțin anul în 4 special pentru noi (eu Îl cred în stare).

Încă de la prima zăpadă simt că am intrat oficial în anotimpul ei, al Ilincăi. Știu că în general pe nimeni nu interesează pozele cu copiii unora sau altora (sau interesează așa, de pură curiozitate hobbistică) dar aici scriu pentru mine și pentru ei în primul rând. Am de gând să continui acest obicei, cât mă va lăsa timpul și dispoziția. Sper să mă țină și să încep să măresc nițel ritmul.

Acestea fiind zise, mulțumim Domnului pentru prima zăpadă din această iarnă din Dorohoi și, în același timp, pentru copii. Sper ca lui Fulguleț al meu (că de-aia-i așa rotundă și pufoasă) să-i ningă El toate binecuvântările cerului în anii ce-i stau înainte și zăpada să-i fie simbol al belșugului spiritual.

Bine-așa, Fulguleț! (în poze apare și Fulgerică – al cărui nickname va fi explicat într-un episod ulterior, aka Tudor):