Recenzie: Strigătele inimii, Ravi Zacharias

strigatele-inimiiStrigătele inimii (Cries of the Heart)- să-L aducem pe Dumnezeu aproape cînd El pare atât de departe!
Ravi Zacharias
Editura: Cartea Creştină

Cartea aceasta s-a terminat prea repede. Orice carte bună care tratează subiectul unei inimi care strigă după ajutor se termină mult prea repede. Strigătele inimii de care ne vorbește Ravi Zacharias nu sunt altceva decît ecourile auzite în jungla lumii în care trăim, unde decibelii dați maxim astupă orice alt sunet și ne anulează și amorțesc conștiința și inima. Nu este o carte care ne vorbește doar despre strigătele inimii fiecărui om care s-a născut dar este vorba și despre o carte în care atinge sublim și într-un mod unic strigătele inimii lui Dumnezeu pentru poporul Său.

Un Dumnezeu care tînjește să ofere dragoste, dar nu poate. Un Dumnezeu cu sentimente, un Dumnezeu cu o inimă atît de mare încît ne-a creat după chipul și asemănarea Lui morală și spirituală.

Toate strigătele inimii noastre disperate nu pot fi auzite în profunzime și decodate decît de Cel ce a pus în om nevoia de Dumnezeu.

Cartea are 7 capitole dintre care 6 tratează strigătele inimii umane, iar al 7-lea, ultimul, ne prezintă cîteva aspecte ale strigătelor inimii unui Dumnezeu plin de dragoste pentru poporul Său, cartea fiind încheiată cu un postscriptul pentru capitolul 3 (Strigătul pentru a cunoaște rostul suferinței). Trebuie să mărturisesc că Ravi Zacharias dă impresia că din fiecare capitol în parte ar putea continua mult dezbaterea, iar titlul fiecărui capitol ar putea fi foarte ușor titlul unei noi cărți.

Ceea ce îmi place la această carte este faptul că deși subiectele abordate sunt foarte largi (cunoașterea lui Dumnezeu, credință palpabilă, rostul suferinței, despre conștiința vinovată, plăceri, singurătate) și au tot fost extinse și de alți scriitori, totuși autorul reușește să facă o sinteză a sintezei, scoțînd în evidență doar lucrurile majore și cu adevărat importante în domeniul respectiv. Cred că abilititatea și înțelepciunea cu care Ravi face acest lucru face această cartea atît de specială. Deși nu tratează nicidecum exhaustiv nici unul dintre subiecte, totuși spune lucrurilor pe nume și te lasă cu impresia că ai învățat mult și oarecum suficient din fiecare subiect.

Ideea centrală a cărții care este țesută parcă cu fir roșu prin toate capitole este că strigătele inimii umane conduc și arată într-o singură direcție: dependența de Dumnezeu ca și Mediator, Mîntuitor, Restaurator, Mîngîietor, Stăpîn și Tată.

Am ținut neapărat să vorbesc puțin despre un capitol din carte, și pentru că toate sunt deosebit de importante, frumoase și utile, mi-a fost greu să mă opresc asupra unuia singur. Totuși, am ales Capitolul 5: Strigătul pentru libertatea în plăcere.

Strigătul pentru libertatea în plăcere

Continuă să citești recenzia

Recenzie: Albastru ca jazzul, Donald Miller

Albastru ca jazzul

Albastru ca jazzul – reflecții postmoderne asupra spiritualității creștine (Blue Like Jazz: Nonreligious Thoughts on Christian Spirituality), Donald Miller

Cu Donald Miller am făcut cunoștință la nivel personal abia recent, nu cu mult timp în urmă, să fie vreo lună de zile încheiată? Spun că l-am cunoscut personal pentru că Albastru ca jazzul este o carte în care acesta povestește viața sa și drumul care l-a avut de străbătut pînă a ajunge la Cristos, pe lîngă o analiză destul de amănunțită a fiecărui aspect, situație, descriind în paralel cu multă luciditate unele aspecte ce țin de spiritualitatea creștină.

Puțini au avut curajul să scrie ce a scris Donald Miller în această carte, cu atîta lucididate, franchețe, talent și simț al umorului, toate înțesîndu-se armonios pentru a da la iveală o capodoperă a societății post-moderne, ceva mai mult decît o simplă carte sau autobiografie.

Autorul te captivează de la primele pagini. Scrisul este inconfundabil și cred că l-aș recunoaște dintr-un întreg tom de cărți, toate amestecate. Scriitori ăștia nu se joacă cu scrisul, și nici Donald Miller. Ceea ce atrage este sinceritatea cu care scrie. Explicația e sinceră: oamenii sinceri, simpli și… umani ne atrag. Scrisul lui confirmă cele mai ascunse și negrăite trăiri ale noastre, ale ficăruia.

Deși cartea este o radiografie personală a vieții și gîndirii complet lipsită de ideologii a lui Donald Miller, totuși aceasta poate lua forma oricărei piese ce parcă lipsește din jocul de puzzle ce așteaptă să fie completat pentru întregirea viziunii asupra spiritualității creștine contemporane, și are tocmai acest scop: înțelesul ei să fie extins și atins de cititor.

Continuă să citești recenzia

Outlive your Life sau crezîndu-L pe Cristos pe Cuvînt

Max Lucado anunță o nouă carte, se numește Outlive your Life, iar titlul pe care-l poartă cartea m-a duc imediat cu gîndul la un singur lucru care-mi macină mintea de cîteva luni încoace, anume afirmația aceea șocantă pe care Domnul Isus Cristos o face: „Eu am venit ca oile Mele să aibă viață, și s-o aibă din belșug.” (Ioan 10:10)

Am stat și m-am gîndit mult la faptul că El nu a zis doar într-un mod simplu, ușor și monocrom faptul că El a venit ca noi să avem viață, ci a zis că viața noastră să fie una din belșug. Viața care ne-a fost dăruită prin El și moartea Lui este una de belșug, o viață animată, plină de pasiune, vitalitate, suflet și cîte și mai cîte lucruri care nu se regăsesc, din nefericirea, printre mulți credincioși!

Ce mă deranjează (ca să nu zic că mă oftică) la mulți dintre frații mei, cei cu care împart banca la biserică, este că de multe ori nu cred cu adevărat cuvintele acestea scumpe ale Mîntuitorului. Parcă îmi vine să-i iau de guler și să le zic:

Viața este dată ca să o avem din belșug! De aia a murit Cristos, pentru păcate și pentru o viață îmbelșugată, nu ca să ne jucăm de-a creștinismul cum ne jucam cînd eram copii de-a v-ați ascuns. Gata, gata cu v-ați ascunsul! Aruncați ce este copilăresc, joaca și lipsa de maturitate, ați primit o viață ce trebuie trăită din belșug, în credința în Cristos, Domnul nostru! Ar cam fi timpul să-L credem pe Cristos pe Cuvînt!

Nu știu ce a tratat în mod exact Max Lucado în Outlive you Life, dar sper că atinge și acest aspect al vieții de creștin. Mă pun cu rămășag că atunci cînd va apărea cartea în librării s-o cumpăr și să-i fac o recenzie aici pe blog :) Dacă o găsiți înaintea mea, shoot me an e-mail.

Pînă apare în librării, să facem cunoștință cu cartea accesînd acest link și apoi vizionînd acest trailer bine lucrat, un fel de prefață video bine lucrată a cărții:

Recenzie: Neașteptata întorsătură a vieții – David Jeremiah

David Jeremiah este pastor în Statele unite ale Americii iar întorsătura neașteptată de care ne vorbește în cartea sa nu se regăsește doar la el ci la absolut fiecare om, fără excepție. Pentru el neașteptata întorsătură a fost atunci cînd a fost diagnosticat cu cancer, dar pentru fiecare dintre noi neașteptata întorsătură poate lua cu totul alte forme.

Tema cărții Neașteptata întorsătură a vieții (în engleză Bend in the Road)este atitudinea creștinului în fața acestor necazuri, situații neașteptate, felul cum trebuie privite problemele, promisiunile și credincioșia lui Dumnezeu cînd vine vorba de înfruntarea acestor dușmani ai sufletului și trupului. Cartea este dedicată fiecărui om. Iată ce spune soția autorului, Donna Jeremiah:

„Indiferent de împrejurările în care vă găsiți, citiți, vă rog, această carte cu gândul că omul care a scris-o este o mărturie vie a puterii de susținere pe care o are nădejdea ce se găsește numai în Domnul nostru Isus Hristos.” (Neașteptata întorsătură a vieții, p. 204, Editura Aqua Forte, Cluj-Napoca 2004)

Cartea ne pune într-o lumină biblică realitatea, necesitatea și iminența încercărilor în viața fiecărui om dar și rodul acestora, ca o încununare a metodei inconfundabilă a lui Dumnezeu de a „educa” omul pentru Împărăția Sa.

Continuă să citești recenzia →

Recenzie: Eroi creștini: atunci și acum – Eric Liddell

Eroi creștini: atunci și acum – Eric Liddell, de Janet & Geoff Benge
Ceva mai de preț decît aurul

Prea puține știam eu despre Eric Liddell pînă să citesc cartea cu întreaga istorie a acestui om minunat al lui Dumnezeu. Deși am mai scris în două rînduri despre el, acest articol vine ca să le completeze pe celelalte două. (1, 2)

Primul articol l-am scris după ce am citit cîteva lucruri despre el pe wikipedia. Al doilea a venit după ce am văzut filmul Carele de foc. Ultimul articol dedicat lui Eric Liddell, menit să completeze această trilogie, vine după ce am citit cartea cu povestea vieții lui.

Cartea practic este istoria unui om mare, un om care a ales să-I slujească Domnului, indiferent de situații, un om care era ajuns la apogeul carierei, declarat deja erou național, dar a preferat să meargă ca misionar în China și să ajute această țară roasă din interior de revolte și război civil iar în exterior de japonezi, angrenați în cel de-Al Doilea Război Mondial.

Istorisirea cronologică a vieții lui Eric Liddell începe de cînd era un puști împreună cu părinții și frații lui în China, drept misionari evanghelici. Pe vremea părinților săi, lucrurile erau cît de cît stabile în această țară. Lucrurile nu vor sta așa pînă la sfîrșit.

Viața sa de atlet și erou național

Întorși din China, părinții lui Eric l-au lăsat în Scoția, tara natală a lor, unde putea să înceapă școala. Era un elev de excepție, dar era un și mai bun atlet. A progresat încet pînă a ajuns să facă parte din lotul olimpic al Marii Britanii, unde a alergat pentru prima dată în 1924. Eric era un om devotat Domnului său, iar lucrul acesta nu l-a lăsat să facă nici un compromis în viața sa în detrimentul credinței sale puternice, chiar dacă acest lucru a însemnat să renunțe la cursa olimpică de 100 m (unde Eric era favoritul, era și cursa lui preferată, era un sprinter, nu alergător de cursă lungă) care picase în ziua de Duminică. De fapt, Eric nu a alergat în viața lui Duminica. Dumnezeu era mai de preț decît aurul Olimpic. Pentru acest lucru a fost nevoit să alerge la probele de 200 m și 400 m, care nu erau Duminica. Deși nu era favorit, deși antrenorii spuneau că nu va rezista pe această distanță, deși a fost împins la o cursă și prăbușit pe teren, cu stilul său unic și neconvențional de a alerga, a reușit de fiecare dată să cîștige orice cursă de atletism, spre uimirea unei lumi întregi și a unui stadion plin de oameni. Cînd alerga Îi simțea plăcerea (citește mai multe aici)

Ajunse erou național, era cel mai cunoscut om din Scoția și insulele Britanice, toată lumea îl admira, copiii îl adoptaseră ca și erou. Viața era bună pentru Eric. Toate mergeau din belșug.

Viața sa de misionar

Continuă să citești despre Eric Liddell →

Baraca, Wm. Paul Young (recenzie)

Baraca – unde tragedia întâlnește eternitatea, lui Wm. Paul Young este un bestseller tradus în peste 30 de limbi și vîndut în milioane de copii. Inițial, romanul de ficțiune despre care voi spune cîteva cuvinte, a fost scris pentru copiii autorului, dar apoi a fost revizuit și distribuit pentru publicul larg, înregistrînd un succes cu adevărat de luat în seamă.

Pentru că am văzut că recenziile despre această carte curg în blogosfera vorbitoare de limbă engleză, mi s-a stîrnit un interes și o curiozitate ce mi-a fost satisfăcută abia cînd am ajuns la ultimele paginii ale cărții.

Cineva drag mie a cumpărat cartea și după ce a citit-o a binevoit să mi-o împrumute. Bucuros de timpul liber avut la dispoziție după ce am terminat sesiunea, mi-a făcut plăcere să-l folosesc citind această carte ce a făcut furori. Este o carte pe care au citit-o de la copii pînă la… Albert Mohler.

Fir narativ și subiect:

Personajul principal, Mackenzie Philips (Mack), căsătorit cu Nan, cu care are 5 copii, este un personaj complex, un exponent al gîndirii creștine moderne cît și un exponent al gîndirii pline de preconcepții greșite și fixiste despre Dumnezeu, preconcepții ce îi vor fi demolate pe parcursul romanului, bucățică cu bucățică.

Intriga o reprezintă răpirea și omorîrea fiicei lui mai mici, Missy, după ce aceasta este lăsată nesupravegheată cîteva clipe de tatăl ei ce își folosea priceperea de fost salvamar pentru a-și salva cei doi copii de la înec, după ce canoea cu care erau pe rîu s-a răsturnat. Poliția nu reușește să-l prindă pe criminalul în serie ce a răpit-o apoi omorît-o pe Missy, iar Mack este răpus și sfîșiat încet și sigur de Marea tristețe ce îi apasă sufletul, generată de moartea fiicei ei mai mici și de faptul că a avut o relație eșuată de tată-fiu cu propriul tată. Crede că este un tată ratat, care a dat greș la rîndul lui. Acesta este plin de mînie și nu poate ierta pe ucigașul de fetițe.

Într-o zi, Mack primește în cutia poștală un bilețel care îl cheamă să se întoarcă la baracă, locul unde a fost ucisă fiica lui, Missy. Ceea ce stîrnește multe intrigi în mintea lui Mack este faptul că bilețelul este semnat „Tata”, exact cum Nan, soția lui, obișnuia să-I spună lui Dumnezeu. După multe ezitări și o conjunctură favorabilă, Mack pornește spre baracă, un loc dezolant, distrus și părăsit. Acesta pare să adoarmă, închide ochii, dar cînd se trezește se pomenește că din acel loc mort, ajunge într-o cabană primitoare, într-o vreme de primăvară, locuită de 3 personaje și mai primitoare: o femeia negreasă și destul de corpolentă, numită… Tata, o femeie asiatică, mititică, numită Sarayu și… un tîmplar, ori grădinar, numit Joshua, Isai sau… Isus. Sarayu era Duhul Sfînt, ai înțeles :)

Trecînd peste detaliile imposibil de înșirat aici și peste uimirea lui Mack și bănuiala lui că visează, ajung să spun doar că acele capitole ce urmează de aici înainte descriu o conversație continuă între Mack și Tata, Mack și Sarayu sau Isus, din care Mack învață o groază de lucruri de la Însuși Dumnezeu, îi sunt răsturnate concepțiile și încredințările greșite (din punctul de vedere al autorului) despre Dumnezeu, i se răspund la întrebări de genul „de ce a trebui ca Missy să moară? Nu ai putut, Tata, să-l oprești pe ucigaș?”, unde este pus să judece pe Dumnezeu (dar nu reușește ci se prăbușește în fața Sofiei – înțelepciunea personificată a lui Dumnezeu) , înțelege că Dumnezeu este 3 persoane dar totuși una singură, și este în cele din urmă efectiv sedus de felul în care aceștia 3 relaționeză unul cu celălalt și cum se iubesc, făcîndu-l să-și dorească același lucru în relația lui cu Nan, copiii, prietenii și ceilalți oameni din jurul lui.

Toată această întîlnire palpabilă cu Dumnezeu (adică cele 3 persoane, Tata, Sarayu și Isus) îl schimbă radical pe Mack, iar odată întors în familia lui… ei bine, chiar nu vreau să-ți dezvălui finalul, deoarece vreau să las și puțin mister care să-ți alimenteze curiozitatea pentru lectură.

Din punct de vedere teologic

cartea are mici fisuri și crăpături, care sunt, cred eu, păreri și încredințări personale ale autorului despre Dumnezeu, fie sunt mici scăpări de interpretare și traducere din engleză în română. Un punct discutabil ar fi acesta:

  • Domnul Isus, pe pămînt, deși a fost și om și Dumnezeu, totuși El a renunțat pe pămînt la Dumnezeire și a ales să trăiască ca simplu om, dar într-o relație perfectă cu Tatăl, de unde avea puterea pentru toate lucrările pe care le-a făcut. Personal, cred că El a fost și om și Dumnezeu în același timp, fără a se despărți de Dumnezeirea Lui nicio clipă.
  • în Baraca, Isus îi spune lui Mack că El este cea mai bună cale de a ajunge la Tata. Corect, dar puțin pe ocolite – ar fi trebuit să spună că El, Isus, este singura cale de a ajunge la Tata, subînțelegîndu-se că este și cea mai bună cale
  • Wm. Paul Young scrie prin cuvintele personajelor că Dumnezeu nu pedepsește oamenii pentru păcatele lor deoarece păcatul este propria lor pedeapsă – personal, nu cred că este o afirmație biblică, deoarece Îl avem pe Dumnezeu arătat și ca Judecător, ce va judeca lumea și va pedepsi pe cei păcătoși ce nu au ascultat porunca de a se pocăi.

Cartea reprezintă o viziune nonconformistă despre Dumnezeu, o viziune cu care nu sunt de acord în totalitate dar cu care mă identific în anumite puncte. Cred 100% + TVA că deși există o imagine deja conturată în Biserică asupra lui Dumnezeu, totuși noi nici nu am început măcar să-L cunoaștem, prin urmare, fiecare om Îl cunoaște și experimentează pe Dumnezeu într-un mod unic și posibil nemaiîntîlnit pînă atunci. Deci, ca să folosesc cuvintele autorului, Dumnezeu nu este cine credem noi că este. Psalmul 50:21 spune așa: „Ţi-ai închipuit că Eu sunt ca tine. Dar te voi mustra, şi îţi voi pune totul sub ochi!”.

Să nu ne grăbim, totuși, să spunem că-L cunoaștem foarte bine pe Dumnezeu, și să nu ne pripim. Să fim deschiși tot timpul la lucrurile noi care ni se prezintă despre Dumnezeu, DAR să luăm ceea ce este bun și biblic. Pînă la urmă, relația cu Dumnezeu este una personală, intimă, și nu va semăna niciodată a ta cu a altuia. Tot timpul alt om Îl va vedea altfel pe Dumnzeu, tocmai din simplul motiv că Dumnezeu are capacitatea și geniul și plăcerea de a Se da mare (că este) și de a țese o relație diferită cu fiecare copil al Lui.

Iar la încheiere

Alte recenzii:

Site-ul oficial al cărții: TheShackBook.com, de unde se pot citi cuvintele introductive, coperțile și primul capitol.

Iată ce au spus și alții care au citit cartea:

Click ca să citești și alte păreri despre Baraca

Citat: Neașteptata întorsătură a vieții, David Jeremiah

„Atît de multe depinde de mine, și totuși tot ceea ce am pentru a trece eu bine peste sarcina actuală sunt sănătatea și energia care vin de la Tine…

Cu toate acestea, bulgărele ăsta mizarabil de pămînt mă lasă de izbeliște. Tu ai asupra trupului meu drepturi de Creator. Tu ești Autorul fiecărei părți a lui, miraculos alcătuite. Ceea ce Tu scoți din el, Te privește! Eu voi face tot ce-mi va sta în putere cu posibilitățile pe care mi le vei dărui.

Trupul meu îți aparține…

Zilele se sfîrșesc, așa cum se sfîrșesc și anii, fără să fie vreodată timp destul pentru tot binele ce poate fi făcut, ci numai timp suficient pentru a îndeplini prioritățile Tale, dacă le pun în ordinea cuvenită. Tu ai făcut timpul și timpul nu te îngrădește. Astăzi, însă, nu dispun de o mie de ani, Doamne.

Tot ce am e clipa de acum.

Așa că ziua de astăzi Îți apraține; eu Îți aparțin; resursele Îți aparțin, de asemenea. Provocările cu care ne confruntăm Îți aparțin, la fel cum ale Tale sunt toate lucrurile pe care nădăjduim să le înfăptuim.

Ale Tale sunt, Dumnezeule. Nu ale mele. Amin.”

(Neașteptata întorsătură a vieții, David Jeremiah)