Ziua de azi, hotarul îngrijorării mele

sun-rising

Fiecare dimineață este un nou început al vieții noastre. Fiecare zi este un întreg. Ziua de azi reprezintă hotarul preocupărilor și îngrijorărilor noastre (Matei 6:34, Iacov 4:14). Ziua de azi este suficient de lungă ca să-L găsești sau să-L pierzi pe Dumnezeu, să îți păstrezi credința sau să cazi în deznădejde. (Dietrich Bonhoeffer, Meditating on the Word).

De prea multe ori nu am înțeles că ziua de astăzi este, de fapt, tot ceea ce am de la Dumnezeu. Ziua de ieri s-a dus iar ziua de mâine nu-mi aparține. Tot ce trebuie să fac eu este să trăiesc în prezent, nu cu regret în trecut sau cu îngrijorare în viitor.

Ziua de astăzi este limita îngrijorării mele. Până aici trebuie să mă îngrijorez, nu mai departe de atât. Este absurd să îți faci griji pentru ceva ce încă nu există: ziua, luna, anul care vine. Acolo doar Dumnezeu este prezent – iar prezența Lui nu este nimic altceva decât semn de binecuvântare și de… pace.

Ce bine ar fi dacă aș reuși în fiecare zi să-mi aduc aminte de acest adevăr și să folosesc la maxim acest dar de la Domnul: ziua de AZI.

Inundat? Dumnezeu te face să mergi pe apă

Cel mai liniștitor lucru este să știi dar și să crezi că Dumnezeu este în controlul TUTUROR lucrurilor. El controlează locul tău de muncă, sănătatea ta, banii tăi, miracolele din viața ta, lucrurile pe care le folosești, absolut totul.

Atunci când știi că Dumnezeu controlează fiecare milimetru al vieții tale, stai liniștit. Știi că deși bate vântul, Dumnezeu este cel care îi spune cât de tare s-o facă. Știi că deși ești inundat, Dumnezeu este cel care te poate face să mergi pe apă.

Credința – ea însăși va sta neclintită pînă la sfîrșit

Zilele trecute am avut un schimb prietenesc de replici cu DEA, unde mi-a consacrat 2 articole pe blogul dumnealui. (1 și 2). Însăși experiența cu el mi-a inspirat acest articol. Din articole puteți vedea despre ce este vorba (eventual lăsa propriile impresii, deoarece văd că este deschis la discuții), însă eu o să scriu nu despre ce e acolo, ci despre un lucru absolut necesar: credința statornică, nu pentru o vreme, ci pentru totdeauna.

Credința a trecut deja testul timpului. Oamenii au crezut din totdeauna în Dumnezeu (unii) și oamenii vor mai crede și în viitor în El. Spun asta nu doar ca o axiomă lăsată în Biblie (1 Corinteni 13:13), dar și pentru că este logic – vor fi tot timpul oameni care vor căuta dovezi palpabile despre existența lui Dumnezeu și nu vor crede, iar acest lucru nu va înceta decît atunci cînd omenirea nu va mai exista așa cum o știm noi. După cum știm, condiția pentru ca noi să fim mîntuiți și să ajungem în mod direct la Dumnezeu este prin credință. Oamenii care vor dovezi palpabile nu vor ajunge la Dumnezeu doar pentru că nu au credință, nu îndeplinesc condiția. Pe de altă parte, dacă Dumnezeu ar da toate dovezile palpabile oamenilor, credința ar dispărea pentru că nu mai este nevoie de ea. E logic.

Dacă eu cîndva credeam doar că există Germania (deși nu o văzusem niciodată) acum pot spune cu siguranță că această țară există din moment ce am vizitat-o vara trecută (iulie 2009). Nu mai am nevoie de credință pentru a credea că există Germania.

Tot așa este și cu credința în Dumnezeu: dacă vor exista toate dovezile în favoarea existenței lui Dumnezeu, atunci unde este credința? Nu mai este nevoie de ea. Iar dacă dispare credința, cum vom mai ajunge la Dumnezeu? Și fără credința este cu neputință… (Evrei 11:6).

Concluzia: Oamenii nu vor primi niciodată dovezile complete și de necontestat în favoarea existenței lui Dumnezeu din simplul fapt că acest lucru ar distruge nevoia de credință, prin urmare și accesul la Dumnezeu, dat de El, prin credința în Fiul Său, Isus Hristos!

Doresc să închei cu 2 citate pentru cei cu îndoieli și probleme de credință.

„Poți închide ochii, dar nu poți stinge soarele.” – Nicolae Iorga

„Dacă nu ar exista Dumnezeu, nu ar exista nici atei.” – G.K. Chesterton

Credința – puternică încredințare în lucruri ce nu se văd

„Și credința este […] o puternică încredințare despre lucrurile care nu se văd.”
– (Evrei 11:1) –

Omul – de prea multe ori este predispus la necredință tocmai din faptul că nu poate pipăi ca Toma coasta Domnului. Refuzăm să avem credință pentru că nu vedem anumite lucruri, în ciuda faptului că le vedem rezultatele. Cred că păcatul ne-a întunecat atît de mult mintea și sufletele încît uneori de este aproape imposibil să credem lucruri pe care nu le vedem, cum ar fi străzi de aur în ceruri sau un Miel înjunghiat, pe Fiul, pe Tatăl și pe Duhul Sfînt dominînd atmosfera cerească.

A doua parte a versetului din Evrei 11:1 spune cu alte cuvinte că a te încrede doar în lucrurile care se pot vedea și pipăi este de fapt necredință. Sau invers spus, credința este acea încredere de nezguduit în lucruri invizibile.

Se spune că un bătrînel respectabil participa la o ședința, unde, printre altele, cineva spunea că Dumnezeu nu are cum să existe din cauză că el nu l-a văzut niciodată, prin urmare nu are cum să fie real. Bătrînelul s-a ridicat și a spus: -Pensia mea este reală, nu? O văd o dată pe lună. Poștașul este real, în văd adesea, însă judecînd pe baza acestui raționament, guvernul nu este real. Pe el nu l-am văzut niciodată. Însă știu că există pentru că îmi trimite lunar pensia. Tot așa, știu că Dumnezeu există pentru îmi poartă zilnic de grijă, și a făcut în așa fel încît oasele mele să vadă bătrînețea.

De asemenea, dacă merg pe raționamentul că ceea ce nu se vede, nu există, aș putea spune că nici creierul distinsului cititor nu există, din moment ce nu-l văd. A spune că ceva sau Cineva nu există doar pentru că nu îl poți vedea este absurd.

Totuși, capacitatea omului de a nu crede este formidabilă. Iată ce ne relatează Marcu: „S-a arătat celor unsprezece, când şedeau la masă; şi i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, pentru că nu crezuseră pe cei ce-L văzuseră înviat.”

După ce că Domnul Isus a trăit ani împreună cu apostolii, aceștia au rămas necredincioși și cu inimile împietrite. Totuși, acest lucru nu ne absolvă de vina de a nu crede, pentru că și noi la rîndul nostru suntem datori să credem pe cei ce L-au văzut înviat, prin intermediul Bibliei și mărturiilor și experiențelor a milioane de oameni care nu sunt nici lunatici și nici nu pot avea toți aceeși vedenie sau miraj în același timp, anume că Domnul a înviat și că este demn de încredere.

Unii încearcă să explice totul prin știință. Acest lucru nu va fi niciodată posibil. Știința nu poate decît să confirme veridicitatea și autoritatea Bibliei, dar niciodată să explice totul. Există situații imposibile (pentru noi, nu și pentru Dumnezeu) care nu puteau fi rezolvate niciodată altfel decît prin minunea lui Dumnezeu. Spuneam mai demult că pentru ca o minune să aibă loc este nevoie de situație imposibilă și o credință fără hotare.

Deși există suficiente dovezi în favoarea existenței lui Dumnezeu, începînd de la mediul care ne înconjoară (un om de știință spunea că fiecare celulă vie portă un fel de amprentă de Cuiva) pînă la Biblie (care după metodele de atestare istorică, este de vreo 100 de ori „mai atestată” decît Iliada lui Homer) mulți aleg să nu creadă. De ce? Nu știu. Poate că așteaptă și ei ca fariseii și cărturarii o minune sî fie făcută în fața lor, ca să creadă.

Prin urmare, nu pot decît să concluzionez cu tocmai cuvintele Domnului Isus Hristos:

„Ferice de cei ce n-au văzut, şi au crezut.” (Ioan 20:19)

Credința – mai mult decît o încredere

Şi credinţa este o încredere neclintită […] (Evrei 11:1)

Am decis să „tai” versetul 1 din Evrei 11 tocmai pentru că era nevoie de un Stop. Citim versetul acesta de multe ori cînd vorbim despre credință, spunem că este definiția credinței, doar că de multe ne grăbim și țopăim în ritm alert peste cuvinte. Accentul tot timpul cade pe „lucrurile care nu se văd”. Poate doar eu pățesc așa.

Vreau să asemăn credința pe care o avem cu un… cazan mare cu ciorbă. De ce? O să vezi imediat, dacă citești în continuare.

Dacă analizez versetul, atunci observ că de fapt credința nu este deloc similară, sinonimă, echivalentă cu încrederea. Sunt două lucruri diferite în a avea încredere în cineva și a crede în cineva.

Că tot am terminat profilul real și am făcut multă matematică, și ca să evidențiez mai bine ideea de credință, iată o ecuație: CREDINȚA = ÎNCREDERE + NECLINTITĂ

Și bineînțeles, aceasta este doar o singură calitate a credinței, anume că este neclintită, imuabilă, de nezdruncinat, de nezguduit. Ecuația trebuie să continuie încă cu multe plusuri (+). Credința, ca să să numească credință, trebuie să aibă acest plus. Ea e mai mult decît o simplă încredere, ea are nevoie să fie o încredere necondiționată, nemediată și nealterată. Dacă în credința mea sau a ta există doar fărîme, umbre de îndoială, aceasta nu mai acel + neclintită, și se transformă în necredință ori o banală încredere.

Iată de ce am asemănat credința cu un cazan mare cu ciorbă: credința este ciorba, iar îndoiala, cît de mică ar fi ea, o s-o asemăn cu o picătură de otravă concentrată. Ce se întîmplă dacă dau drumul acelei picături în cazanul cu ciorbă? Cu siguranță ciorba aceea nu va mai fi mîncată de nimeni. Sau tu te-ai risca să o guști?

Eu cred că tot așa este și cu credința noastră. Suntem chemați la desăvărșire în mai multe rînduri în Scripturi. Suntem chemați să ne dezvoltăm nu doar o stare infantilă a credinței, numită „încredere” ci o credință adevărată, puternică, acea încredințare neclintită și nezdruncinată în lucrurile care nu se văd, în Dumnezeu care dă mîntuire oricui crede acest lucru.