Ziua de azi, hotarul îngrijorării mele

Fiecare dimineață este un nou început al vieții noastre. Fiecare zi este un întreg. Ziua de azi reprezintă hotarul preocupărilor și îngrijorărilor noastre (Matei 6:34, Iacov 4:14). Ziua de azi este suficient de lungă ca să-L găsești sau să-L pierzi pe Dumnezeu, să îți păstrezi credința sau să cazi în deznădejde. (Dietrich Bonhoeffer, Meditating on the Word).

De prea multe ori nu am înțeles că ziua de astăzi este, de fapt, tot ceea ce am de la Dumnezeu. Ziua de ieri s-a dus iar ziua de mâine nu-mi aparține. Tot ce trebuie să fac eu este să trăiesc în prezent, nu cu regret în trecut sau cu îngrijorare în viitor.

Ziua de astăzi este limita îngrijorării mele. Până aici trebuie să mă îngrijorez, nu mai departe de atât. Este absurd să îți faci griji pentru ceva ce încă nu există: ziua, luna, anul care vine. Acolo doar Dumnezeu este prezent – iar prezența Lui nu este nimic altceva decât semn de binecuvântare și de… pace.

Ce bine ar fi dacă aș reuși în fiecare zi să-mi aduc aminte de acest adevăr și să folosesc la maxim acest dar de la Domnul: ziua de AZI.

Credința – un lucru bine fundamentat, dovedit

Un crez nefundamentat e ușor schimbat sau abandonat chiar dacă este corect. O credință care nu este fundamentată nu merită crezută.
– David Wolfe –

Din cîte mi-am dat seama și din experiența proprie, am ajuns la concluzia că noi, ca și creștini ar trebuie să fim ceva mai pregătiți să răspundem și să ne apărăm credința. Asta se numește apologetică. Cred că fiecare creștin trebuie să știe în Cine crede, de ce crede și care sunt dovezile de necontestat pentru a susține credința sa.

Nu vi se pare că mai tot timpul creștinii sunt cei în defensivă, cei care se apără împotriva ateilor, evoluționiștilor, naturaliștilor? Cred că nu este firesc să fie astfel.

Credința – mai mult decît o încredere

Şi credinţa este o încredere neclintită […] (Evrei 11:1)

Am decis să „tai” versetul 1 din Evrei 11 tocmai pentru că era nevoie de un Stop. Citim versetul acesta de multe ori cînd vorbim despre credință, spunem că este definiția credinței, doar că de multe ne grăbim și țopăim în ritm alert peste cuvinte. Accentul tot timpul cade pe „lucrurile care nu se văd”. Poate doar eu pățesc așa.

Vreau să asemăn credința pe care o avem cu un… cazan mare cu ciorbă. De ce? O să vezi imediat, dacă citești în continuare.

Dacă analizez versetul, atunci observ că de fapt credința nu este deloc similară, sinonimă, echivalentă cu încrederea. Sunt două lucruri diferite în a avea încredere în cineva și a crede în cineva.

Că tot am terminat profilul real și am făcut multă matematică, și ca să evidențiez mai bine ideea de credință, iată o ecuație: CREDINȚA = ÎNCREDERE + NECLINTITĂ

Și bineînțeles, aceasta este doar o singură calitate a credinței, anume că este neclintită, imuabilă, de nezdruncinat, de nezguduit. Ecuația trebuie să continuie încă cu multe plusuri (+). Credința, ca să să numească credință, trebuie să aibă acest plus. Ea e mai mult decît o simplă încredere, ea are nevoie să fie o încredere necondiționată, nemediată și nealterată. Dacă în credința mea sau a ta există doar fărîme, umbre de îndoială, aceasta nu mai acel + neclintită, și se transformă în necredință ori o banală încredere.

Iată de ce am asemănat credința cu un cazan mare cu ciorbă: credința este ciorba, iar îndoiala, cît de mică ar fi ea, o s-o asemăn cu o picătură de otravă concentrată. Ce se întîmplă dacă dau drumul acelei picături în cazanul cu ciorbă? Cu siguranță ciorba aceea nu va mai fi mîncată de nimeni. Sau tu te-ai risca să o guști?

Eu cred că tot așa este și cu credința noastră. Suntem chemați la desăvărșire în mai multe rînduri în Scripturi. Suntem chemați să ne dezvoltăm nu doar o stare infantilă a credinței, numită „încredere” ci o credință adevărată, puternică, acea încredințare neclintită și nezdruncinată în lucrurile care nu se văd, în Dumnezeu care dă mîntuire oricui crede acest lucru.