Inima înțelepților este în casa de jale a lui Flaviu*

Luni, 16 februarie 2009, undeva foarte devreme în zorii zilei, moare Flaviu-Otniel Pinghireac. Se anunța o săptămînă neagră pentru întreaga lui familie. Ce a urmat, e ușor de prevăzut. Multe lacrimi și regrete, multe flori și multă lume adunată pentru a alina durerea lui Vali și a Simonei.

Eu am refuzat să cred că viața acestui copil minunat a luat sfîrșit atît de devreme în zadar. Despre cine este Flaviu, am scris puțin mai înainte de acest articol. Pe toată durata zilelor de luni pînă miercuri, cînd a avut loc înmormîntarea, și apoi restul săptămînii, am avut în minte o singură întrebare: ”Cum mă voi face eu mai înțelept cînd jalea va trece?” Cu alte cuvinte, ce anume vrea Dumnezeu să mă învețe, să ne învețe? De ce a trebuit să fie plătit un preț atît de mare, o viață de copil, singurul copil, pentru a ne face pe noi mai înțelepți? Oare altfel nu se putea? Probabil că nu se putea altfel. Pentru mine era o datorie ca să învăț ceva din mortea lui Flaviu. Nu puteam trece peste aceste momente fără să învăț ceva, mai ales cînd lecția e plătita cu prețul vieții.

Ce am învățat eu, aș dori să știe și alții. Am învățat că ne naștem pe rînd dar murim pe sărite. Moartea e aleatorie, lipsită de orice maniere. Moartea nu zice: ”Ladies first”, moarte nu cruță pe nimeni, moartea nu așteaptă pe nimeni.

Am învățat că încă din momentul în care am fost țesuți în pîntecele mamei noastre, ne îndreptăm inevitabil spre moarte. Da, ne naștem pentru a muri.

Am învățat că toți sîntem egali în fața morții. Indiferent de cine am fost în viață, la sfîrșitul ei cu toții vom avea nevoie doar de 2 metri cubi de pămînt și 4 scînduri. Indiferent de cît am avut în viață, ne întoarcem în pămînt doar cu ce poate fi pus în sicriu. Un împărat a dorit să fie îngropat cu mîinile afară din sicriu. Întrebat fiinde de ce dorește aceasta, el a răspuns: ”Ca să vadă toată lumea că din toate bogățiile pe care le-am avut pe pămînt, nu am putut să iau nici una cu mine.” Moartea este cu siguranță cea mai democratică formă de expresie a omenirii.

Ce poate face moartea?

  • întrerupe agenda de lucru – orice avea de gînd un om să facă cu viața sa, este întrerupt. Planurile noastre sînt zadarnice în fața morții
  • întrerupe comunicarea – sub nici o formă nu se mai poate comunica cu cel ce a experimentat moartea, pentru că Dumnezeu a stabilit așa, a pus o despărțire între lumea noastră și cealaltă
  • întrerupe suferința – Flaviu a suferit mult, timp de 4 luni… acum este în sînul lui Dumnezeu și este mîngîiat
  • ne trece de la viața fizică la cea spirituală – trecem de la viața de pe pămînt la adevărata viața, care este veșnică. De fapt, moarte nu este decît o treptă spre viață. Viața există și după moartea fizică, însă depinde ce de ce viață va avea parte fiecare: iazul cu foc sau raiul lui Dumnezeu, Ierusalimul Ceresc…

Ce NU poate face moartea?

Moartea nu poate anula dosarul vieții tale. Toate faptele nostre sînt atent notate într-o carte de aducere aminte, care va fi deschisă în ziua judecății. Nimeni nu scapă de judecată. Fie va ieși cu capul sus și va intra în fericirea Tatălui Ceresc, fie va fi osîndit la veșnicia și chinurile iazului cu foc. Ai grijă ce alegi în următotul moment, pentru că moartea de care vei avea parte cu siguranță, nu-ți va șterge dosarul. Poți să alegi să te pleci în rugăciune, sau poți să alegi să faci un lucru rău ori inutil. Vei fi judecat pentru fiecare alegere.
De asemenea, moartea nu poate desființa această judecată de care am spus. Sub nici o formă.

Pentru oricine are în familie pe cineva drag de care s-a despărțit, soră, frate, copil, mamă, tată… vreau să te încurajez să să-ți zic că dacă probabil nimeni nu-ți înțelege durerea ta, să știi că Dumnezeu te înțelege, pentru că și El a experimentat 2 despărțiri cumplite: prima, din grădina Edenului, unde păcatul și moartea a intrat în lume, creînd un zid de despărțire între om și Dumnezeu, iar a doua a fost despărțirea de singurul Său Fiu, Isus Hristos, atunci cînd pe cruce El a spus: ”Dumnezeu Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” Dumnezeu știe prea bine ce simți. Și El a experimentat despărțirea de creația Sa, omul, și de singului Lui Fiu, preiubitul Lui, în care Își găsea plăcerea. Poate că și tu îți găseai plăcerea în cel/cea de care te-ai despărțit, însă Dumnezeu poate că i-a întrerupt viața pentru a-l feri de necazuri, și cu siguranță îi este mai bine așa.

Ce este viața? Viața de pe pămînt se rezumă la moarte. Biblia compară viața cu un abur ce se ridică puțintel și apoi piere, viața nu ține mai mult decît un lat de palmă, nu e mai valoroasă decît praful de pe cumpăna fîntînii, dar devine cu adevărat valoroasă atunci cînd este pusă în slujba Celui care poate învia morții. Fie că ai trăit 80 de ani, fie doar 6 ani și 9 luni, viața este scurtă, iar curînd așteptăm să plecăm de pe pămînt. Depinde acum unde vom ajunge.

Scumpă este înaintea Domnului moartea celor iubiţi de El.” Psalmii 116-15

E de dorit să adormi în Domnul, dar dacă încă nu-L cunoști pe Mîntuitor, pe Dumnezeu, cutremură-te, fie-ți frică și pocăiește-te, întoarce-te la Cel ce poate da viața și după moarte! Poate chiar la noapte Domnul va spune: ”Destul, acum urmează judecata Mea pentru tine.”

Încă e har… iar Domnul te dorește sfînt. Încă e timp pentru tine… Poate asta a vrut să ne învețe Flaviu, pe lîngă multe altele, că deși pentru el nu a mai fost timp, e posibil ca pentru tine să mai fie timp ca să te sfințești și să intri în bucuria Stăpînului.
___________________________________________________________________________________________
*Eclesiast 7:4

G-R-A-C-E

Un joc de cuvinte foarte interesant, dar pe cît de interesant pe atît de adînc și profund.

GRACE= God’s Riches at Christ’s Expense

În română nu se prea potrivește, dar ideea rămîne aceeași, chiar dacă pierdem jocul de cuvinte, care oricum nu este esența mesajului:

Harul=Bogățiile lui Dumnezeu pe cheltuiala lui Christos

Definiția mea a harului: Din vierme, fiu ceresc; din păcătos, sfînt.

Chiar aș vrea să văd cum interpretezi această definiție a harului Dumnezeiesc. Poți da și alte definiții? Cu siguranță există nenumărate definiții ale harului…

România, te iubesc!

România: o țară unde rata avorturilor a crescut alarmant, unde de la începutul lui 2009 la fiecare 3 căsătorii au avut loc 4 divorțuri, unde copiii străzii devin tot mai mulți, unde incestul, violurile, abuzurile sexuale sînt la culme. Diavolul roade ca cangrena în familia instituită de Dumnezeu ca nucleu central al societății, a Bisericii, urmărește să fure fericirea, să înjunghie dragostea din cadrul ei și să prăpădească orice speranță de restaurare în ochii lui Dumnezeu.

România, noi te iubim, și îți spunem că mai mult ca oricînd este nevoie de o dragoste neprefăcută, sinceră și perfectă ce poate veni doar de la Dumnezeu. România, întoarce-te la Dumnezeul tău!

Fie că îi spui Dragobete sau Valentine’s Day, ziua de 14 februarie nu este mai mult decît o zi obișnuită. Oamenii au închinat-o dragostei firești. Dacă azi te-ai hotărît să fii mai romantic sau plin de dragoste cu partenerul de viață, atunci îmi doresc ca să fii așa zi de zi, și îmi mai doresc să înveți să fii romantic de la Dumnezeu, care prin definiție, este un Dumnezeu romantic. Am scris mai în urmă un articol care se numește așa, Un Dumnezeu romantic.

Biblia ne relatează despre un Dumnezeu romantic, cu o dragoste perfectă care rînduiește toate lucrurile dintre iubiții de pe pămînt să semene cu relația din mireasă (Biserică) și Mire, adică El. Să vedem ce ne spune mai departe acest Dumnezeu romantic. Nu voi comenta pe lîngă versete, dar aștept eventualele nelămuriri de la tine în rubrica pentru comentarii.

Nevestelor, fiți supuse bărbaților voștri ca Domnului; căci bărbatul este capul nevestei, după cum și Hristos este caoul Bisericii, El, Mîntuitorul trupului. Și după cum Biserica este supusă lui Hristos, tot așa și nevestele să fie supuse bărbaților lor în toate lucrurile. Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, […] Tot așa trebuie să-și iubească bărbații nevestele, ca pe trupurile lor. Cine își iubește nevasta se iubește pe sine însuș.” Efeseni 5:22-28

Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele, şi nu ţineţi necaz pe ele.” Coloseni 3-19

Căci dragostea lui Hristos ne strînge;” 2 Corinteni 5-14

Du-te, şi strigă la urechile cetăţii Ierusalimului: ,Aşa vorbeşte Domnul: ,Mi-aduc aminte încă de dragostea pe care o aveai când erai tânără, de iubirea ta, când erai logodită, când Mă urmai în pustie, într-un pământ nesemănat.,” Ieremia 2-2

Acum dar rămân aceste trei: credinţa, nădejdea şi dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea.” 1 Corinteni 13-13

Apele cele mari nu pot să stingă dragostea, şi râurile n-ar putea s-o înece;” Cîntarea Cîntărilor 8:7

Te voi logodi cu Mine pentru totdeauna; te voi logodi cu Mine prin neprihănire, judecată, mare bunătate şi îndurare; te voi logodi cu Mine prin credincioşie, şi vei cunoaşte pe Domnul!” Osea 2:19

Iar ca lectură suplimentară și specială, recomand Cîntarea Cîntărilor, desigur.

Acum o să dau cîteva citate care mie îmi plac foarte mult (verișoare, dacă citești asta, atunci să știi că da, de acolo le-am luat:)

”A iubi un om înseamnă să consimți să îmbătrînești cu el” Albert Camus

”Iubirea este clipa cînd două singurătăți se recunosc, se apropie una de cealaltă fiindu-și de atunci pavăză și mîngîiere, mereu.” Han Suyin

”Suprema împlinirii a vieții este aceea de a te ști iubit pentru ceea ce ești – mai bine zis – în pofida a ceea ce ești!” Victor Hugo

”Orice timp trăit în afara iubirii este un timp pierdut.” Tasso

„Dragostea adevărată are întotdeauna în ea ceva din felul de a iubi a lui Dumnezeu. Această iubire este altruistă şi statornică. Ea nu doreşte să posede ci să ofere. Ea nu doreşte să devină fericită ci să ofere fericire. Ea vede în dezvoltarea celuilalt, a omului iubit, cea mai mare fericire.” Wilhard Becker

”Atunci cînd un bărbat și o femeie se unesc în căsătorie, omenirea trăiește o restaurare a totalității. Onoarea pentru bărbat este să știe că femeia a fost creată pentru el; onoarea pentru femeie este să știe că fără ea bărbatul ar fi nedesăvîrșit. Umilința femii vine din realitatea că ea a fost creată pentru bărbat; umilința bărbatului vine din realitatea că fără femeia el este nedesăvîrșit.

Ambii împart o măsura egală în cinste, demnitate și valoarea; da, și ambii poartă unul față de altul o măsură egală de umilință. Astfel, sînt amîndoi, în mod necesar completarea celuilalt și dependenți unul de altul.” Dr. Dwight Small

”Cine pășește în căsnicie fără dorința ”doar tu”, pășește pe lîngă căsnicie.” Johann Fischart

Dragoste? Da, dragoste, nu doar pe 14 februarie, ci 24/7, pentru că se merită, nu?

Un Levitic plictisitor?

Citesc zilele acestea cartea Leviticul. Recunosc că e cam plictisitoare de felul ei, e cartea în care cei mai mulţi se împotmolesc atunci cînd ajung la ea cu cititul Bibliei la rînd. Cineva spunea că cele mai citite cărţi din Biblie sînt Geneza şi Exodul deoarece cînd ajungi în Levitic te pierzi şi iar o iei de la început.

Am hotărît să trec biruitor prin Levitic şi să şi învăţ ceva. Am învăţat că această carte, pe lînga cele ce învaţă în ea, ce scrie efectiv, mai învaţă cel puţin două lucruri frumoase, sau chiar trei îmi pare mie.

1. Dacă te întrebi de ce toate rînduielile cu privire la popor şi cu privire la jertfe sînt redate cu atîta minuţiozitate, este posibil să-ţi dai seama că Leviticul mărturiseşte despre un Dumnezeu al ordinii. Da, Dumnezeu iubeşte ordinea, rînduiala şi redarea exactă. Dumnezeu face ordine pe oriunde Îşi lasă amprenta: în ceruri, în natură, în Biserică, în inima ta, dacă-I dai voie. Sînt înclinat să cred că a fi prea împrăştiat şi dezordonat este un lucru ce nu aduce cinste deloc Dumnezeului pe care-L slujeşti. Acum te întreb pe tine, ce crezi în privinţa acestui lucru?

2. Leviticul este o carte care îţi pune răbdarea la încercare, şi chiar îndelunga răbdare – încearcă să citeşti cuvînt cu cuvînt 10 capitole consecutiv şi s-ar putea să-mi dai dreptate. Dacă stai rău cu răbdarea, poate cititul aceste cărţi pe parcursul unei zile poate fi un exerciţiu bunicer, avînd în vedere că este Cuvîntul Domnului. Bine, acum asta depinde şi de la om la om, însă pentru mine este o încercare adevărată de fiecare dată cînd citesc această carte.

3 seamănă cu 2. Leviticul este o carte care te învaţă cum să fie ea citită: cu răbdare, pentru că poţi descoperi lucruri interesante (şi chiar amuzante, pentru mine) printre rîndurile ei.

Să recapitulăm: un Dumnezeu al ordinii şi al răbdării (cum altfel să fi fost decît răbdător cu lumea aceasta care Îl dispreţuieşte total, cu păcătoşi ca mine, atunci cînd compari cu cîtă cinste I se cuvine…)

Un Levitic plictisitor?

Rugăciunea lui Iaebeţ

Dacă străbaţi cartea 1 Cronici, o să dai de o listă lungă de nume, care chiar şi pentru cei mai perseverenţi cititori ai Bibliei este o adevărată provocare şi o „ispită” de a trece pur şi simplu peste acea listă de nume de oameni, urmaşii de la Adam pîna la Noe apoi fii acestuia.

În capitolul 4 cu versetele 9 şi 10 se observă o rupere de ritm, dacă pot să o denumesc aşa. Dăm peste ceva neaşteptat: un om cu rugăciunea sa. Este vorba de Iaebeţ. De ce acestui om, un urmaş a lui Iuda, i s-a dat mai mult decît numele său în spiţa neamului, şi nu doar numele, aşa cum s-a făcut cu toţi ceilalţi? Pentru că acest om a ştiut să se roage. Rugăciunea lui a fost lăsată acolo ca să învăţăm şi noi de la ea. Să privim la rugăciunea lui împreună:

Iaebeţ era mai cu vază decît fraţii săi; mamă-sa i-a pus numele Iaebeţ (Trist), zicînd: „Pentru că că l-am născut cu durere.” Iaebeţ a chemat pe Dumnezeul lui Israel, şi a zis: „Dacă mă vei binecuvînta şi-mi vei întinde hotarele, dacă mîna Ta va fi cu mine, şi dacă mă vei feri de nenorocire, aşa încît să nu fiu în suferinţă!…” Şi Dumnezeu i-a dat ce ceruse.” 1 Cronici 4:9-10. Apoi lista cu numele celor din seminţia lui Iuda continuă la fel de sec şi la fel de stereotipic.

Ce este aşa de neobişnuit la această rugăciunea? Eu aş zice că ultima propoziţie a versetului 10 ne dă răspunsul: „Şi Dumnezeu i-a dat ce ceruse.” Această rugăciune a fost o rugăciune ascultată.

În primul rînd, succesul acestei rugăciuni a depins de faptul că Iaebeţ a ştiut Cui se adresează: Dumnezeului lui Israel. De prea multe ori ne rugăm dintr-o simplă rutină sau din obişnuinţă şi uităm Cine este la capătul celălalt al firului. Iar a sta în rugăciune în faţa Dumnezeului celui viu şi adevărat impune mult respect, reverenţă şi smerire. Dacă uiţi în faţă Cui stai în rugăciune, oricît de bine intenţionată e rugăciunea ta, zic eu, mai mult ca sigur nu va fi ascultată.

Dacă mă vei binecuvînta şi-mi vei întinde hotarele[…]„, cu sigranţă Iaebeţ nu s-a referit aici la ceea ce într-o rugăciune modernă ar suna cam aşa: „Doamne, binecuvîntează-mă şi întinde hotarele firmei mele de transport, fă-o mai mare cu un tir sau două camioane…” Ce înţelegi tu atunci cînd Iaebeţ a cerut Domnului să-i întindă hotarele? Pînă te gîndeşti tu, dă-mi voie să am o impresie personală: cred că acest lucru se referă la mărginirea omului, la hotarele înţelepciunii şi priceperii care au fost puse fiinţei umane, în opoziţie cu nemărginirea lui Dumnezeu. Cred că Iaebeţ a dorit să fie binecuvîntat cu nişte hotare lărgite într-un anumit domeniu ce ţinea de spiritualitatea sa: fie înţelepciune, fie putere sau oricare alt domeniu. Aminteşte-ţi că Solomon a cerut înţelepciune şi aceasta a fost pe placul Domnului, şi din cauza aceasta avem acum Pildele lui Solomon, Eclesiastul şi Cîntarea Cîntărilor – de la o rugăciune bine făcută şi bine primită de Dumnezeu.

[…] dacă mîna Ta va fi cu mine […]„, aproape că nu are nevoie de alte interpretări: Dumnezeu doreşte ca El să fie cel care ne însoţeşte, ne povăţuieşte, ne păstoreşte (vezi seria Impresia mea asupra Psalmului 23, o găseşti la pagina cu toate articolele de pe blog, dreapta sus), iar a fi însoţit de mîna lui Dumnezeu e ceva absolut necesar: Jonathan Edwards zicea în predica sa (care este considerată cea mai bună predică făcută pînă acum, se numeşte Păcătosul în mîna unui Dumnezeu mînios, despre care voi scrie pe viitor) că dacă Dumnezeu şi-ar trage mîna Sa de la noi chiar şi pentru o clipă, tot iadul ne-ar înghiţi pe loc. Sîntem dependendeţi de mîna protectoare a lui Dumnezeu. Cred că mîna Lui este un motiv de cerere care nu trebuie să lipsească în nicio zi a vieţii noastre.

[…] şi dacă mă vei feri de nenorocire, aşa încît să nu fiu în suferinţă!…„, poate că Dumnezeu nu ne fereşte de toate suferinţele, dar cu siguranţă ne poate feri şi scuti de unele dintre ele. Cu siguranţă asta s-a întîmplat şi aici: Iaebeţ era în suferinţă… şi ce s-a întîmplat? „[…] Şi Dumnezeu i-a dat ce ceruse.„, adică l-a binecuvîntat cu mărirea teritoriului său, ţinînd mîna Sa asupra lui şi ferindu-l de suferinţă. Oh, adevărate binecuvîntări!

Un om care a ştiut să se roage… alături de mulţi alţii din Biblie şi din zilele noastre. Pentru a primi binecuvîntările lui, trebuie să ştim să ne rugăm. De prea multe ori prea mulţi sîntem falimentari în acest domeniu. Dar despre rugăciune e încă mult de vorbit: ce cerem, ce nu cerem, de ce cerem, pentru cine cerem, pentru cine/ce ne rugăm, de ce mulţumim, cînd mulţumim şi alte întrebări şi aspecte.

____________________________________________________________________________________________

*Pentru o aprofundare recomand cartea lui Bruce Wilkinson, Rugăciunea lui Iaebeţ (The Prayer of Jabez: Breaking Through to the Blessed Life (Sisters, Oregon: Multnomah, 2000) a fost cartea cu cea mai ridicată şi rapidă rată de vânzare în 2001).

În sacoul tatălui

Pentru că eram în trecere pe acasă, şi costumul era la facultate, n-aveam sacou să iau pe mine pentru a merge la biserică. Noroc de tata că avea două, aşa că mi l-a împrumutat cu plăcere.

Nici prin cap să-mi treacă ce avea să simt îmbrăcîndu-i sacoul. Mă simţeam onorat, aveam privilegiul să îmbrac sacoul ce l-a purtat atîta timp un bărbat adevărat.

Mă simţeam inspirat de realizările şi credincioşia tatălui meu. Era atît de frumos, parcă am înţelepţit pe loc, aşa credeam eu.

Mă simţeam puternic pentru că acum parcă purtam mantia conducătorului. Odată cu această „mantie” ce am primit-o mă simţeam şi responsabil, şi mi-au trecut prin cap toate problemele familiei pe care le purta tatăl meu. Atunci mi-am dat seama că maturitatea unui bărbat nu vine odată cu vîrsta ci odată cu asumarea responsabilităţilor.

Mă simţeam ruşinat, pentru că mi-am dat seama că nu meritam nici pe departe să-i port sacoul. Nu-l meritam. Aveam totuşi un sentiment de securitate şi de… importanţă, de identitate… eram cineva, purtam haina lui!

Pot să spun cu siguranţă că purtînd o singură seară sacoul tatălui m-a atins într-un mod neaşteptat de plăcut, sau mai bine zis, într-un mod neaşteptat deloc. O simplă haină e acel sacou, dar are valoare din cauză că aparţine unei persoane atît de minunate aşa cum este tatăl meu.

Doresc să te gîndeşti că tu eşti eu şi tatăl meu este Dumnezeu, să încercăm să transpunem povestioara în felul acesta, să facem o analogie.

Dumnezeu nu foloseşte sacouri poate, dar El ne îmbracă în diferite moduri cu diferite lucruri, stări, persoane sau situaţii. Nimic din lumea aceasta nu ar avea valoare de la sine dacă nu ar fi fost trimise de la Dumnezeu.

Gîndeşte-te cu ce anume te-a îmbrăcat Dumnezeu în ultima vreme. O binecuvîntare, un necaz poate? O mică minune văzută doar de tine? Un fluturaş aşezat pe umăr? O floare? El doreşte să ne atragă atenţia şi să ne înveţe prin aceste sacouri trimise. Ne dă această onoare, să-I purtăm sacoul. Binecuvîntarea nu ar avea valoare dacă nu ar fi fost trimisă de El. Nimic nu ar avea valoare dacă nu ar fi fost trimis de El.

Pe de altă parte mă gîndesc la sacoul tatălui meu ca la o modalitate de a fi exemplu pentru copii. Poate cea mai acută lipsă între creştini este aceea de bărbaţi adevăraţi care şi-au asumat responsabilităţi gata să fie exemple şi să crească alţi bărbaţi care vor creşte alţi bărbaţi la rîndul lor. N-am idee de ce scriu aşa sec acum, însă sper că voi fi înţeles. Dacă aş fi fost mai capabil să vă scriu mai poetic, aş face-o.

De ce este apa mării albastră?

De ce este apa mării albastră? Pentru că în ea se reflectă cerul.
De ce este Andrei o asemănare a Lui? Pentru că în el se reflectă Cerul.

De ce este atîta forfotă în stupul de albine? Pentru că acolo lucrează toată „lumea”.
De ce este atîta forfotă în inima lui Andrei? Pentru că acolo lucrează Dumnezeu.

De ce pedepseşte un părinte pe copilul său? Pentru că îşi iubeşte copilul.
De ce pedepseşte Părintele pe copilul Său? Pentru că Îşi iubeşte copilul.