Când îți întorci privirea spre El

Cînd îți întorci privirile spre El, te luminezi de bucurie… (Psalmul 34:5)

De multe ori ne trezim cu fața îndreptată spre orice, doar spre Dumnezeu nu. Uneori, chiar ne trezim dimineața, la propriu, cu fața (sau mintea) la tot felul de alte lucruri în afară de Dumnezeu. Deși El ar trebui să fie locul înspre care se îndreaptă mereu privirea noastră, constatăm cu regret că nu este așa tot timpul.

Am observat ceva: de fiecare dată când te concentrezi spre un alt lucru decât Dumnezeu, sfârșești nefericit – în schimb, atunci când îți întorci privirea cu adevărat spre Dumnezeu, găsești fericire și te luminezi de fericire. Și nu doar atât!

Când îți întorci fața spre El:

– regăsești scopul pentru care trăiești
– ești recunoscător pentru că ai păcatele spălate prin sângele Mielului
– fața și inima ți se luminează de bucurie și se umplu de pace
– nu mai vezi necazul ci Îl vezi pe Dumnezeu cum îți stă alături
– ești umplut de putere
– îți dai seama că este singurul care contează cu adevărat
– nu mai poți sta în picioare și te prăbușești înaintea Lui
– te ridici un om nou
– găsești cea mai de preț comoară a Universului
– ziua de mâine nu te mai preocupă

În sacoul tatălui

Pentru că eram în trecere pe acasă, şi costumul era la facultate, n-aveam sacou să iau pe mine pentru a merge la biserică. Noroc de tata că avea două, aşa că mi l-a împrumutat cu plăcere.

Nici prin cap să-mi treacă ce avea să simt îmbrăcîndu-i sacoul. Mă simţeam onorat, aveam privilegiul să îmbrac sacoul ce l-a purtat atîta timp un bărbat adevărat.

Mă simţeam inspirat de realizările şi credincioşia tatălui meu. Era atît de frumos, parcă am înţelepţit pe loc, aşa credeam eu.

Mă simţeam puternic pentru că acum parcă purtam mantia conducătorului. Odată cu această „mantie” ce am primit-o mă simţeam şi responsabil, şi mi-au trecut prin cap toate problemele familiei pe care le purta tatăl meu. Atunci mi-am dat seama că maturitatea unui bărbat nu vine odată cu vîrsta ci odată cu asumarea responsabilităţilor.

Mă simţeam ruşinat, pentru că mi-am dat seama că nu meritam nici pe departe să-i port sacoul. Nu-l meritam. Aveam totuşi un sentiment de securitate şi de… importanţă, de identitate… eram cineva, purtam haina lui!

Pot să spun cu siguranţă că purtînd o singură seară sacoul tatălui m-a atins într-un mod neaşteptat de plăcut, sau mai bine zis, într-un mod neaşteptat deloc. O simplă haină e acel sacou, dar are valoare din cauză că aparţine unei persoane atît de minunate aşa cum este tatăl meu.

Doresc să te gîndeşti că tu eşti eu şi tatăl meu este Dumnezeu, să încercăm să transpunem povestioara în felul acesta, să facem o analogie.

Dumnezeu nu foloseşte sacouri poate, dar El ne îmbracă în diferite moduri cu diferite lucruri, stări, persoane sau situaţii. Nimic din lumea aceasta nu ar avea valoare de la sine dacă nu ar fi fost trimise de la Dumnezeu.

Gîndeşte-te cu ce anume te-a îmbrăcat Dumnezeu în ultima vreme. O binecuvîntare, un necaz poate? O mică minune văzută doar de tine? Un fluturaş aşezat pe umăr? O floare? El doreşte să ne atragă atenţia şi să ne înveţe prin aceste sacouri trimise. Ne dă această onoare, să-I purtăm sacoul. Binecuvîntarea nu ar avea valoare dacă nu ar fi fost trimisă de El. Nimic nu ar avea valoare dacă nu ar fi fost trimis de El.

Pe de altă parte mă gîndesc la sacoul tatălui meu ca la o modalitate de a fi exemplu pentru copii. Poate cea mai acută lipsă între creştini este aceea de bărbaţi adevăraţi care şi-au asumat responsabilităţi gata să fie exemple şi să crească alţi bărbaţi care vor creşte alţi bărbaţi la rîndul lor. N-am idee de ce scriu aşa sec acum, însă sper că voi fi înţeles. Dacă aş fi fost mai capabil să vă scriu mai poetic, aş face-o.